Știu că ceea ce am să vă scriu în continuare o să mă facă să par un monstru în ochii unora dintre voi, dar cum nu am cu cine să discut despre sentimentele mele, mă gândesc că poate mai e cineva printre voi care gândește la fel ca mine și aș vrea să știu ce ați făcut în situația asta. Am aproape 28 de ani și sunt căsătorită de șapte ani. Avem împreună un copil de patru ani, o fetiță minunată, un copil bun dar foarte solicitant. De curând am rămas din nou gravidă și aș vrea să nu-l păstrez, pentru că simt că și așa cu un singur copil sunt legată de mâini și de picioare și nu-mi mai trăiesc viața. Cu încă un copil cred că n-aş putea să fac faţă.

Soţul meu mă ajută şi el cât poate, dar e bărbat şi sunt multe lucruri într-o căsnicie pe care trebuie să le facă femeia. Acum un an mi-am schimbat job-ul. Mai bine zis m-am angajat full time pentru prima dată de când am terminat facultatea, într-un loc în care îmi place foarte mult, pentru că învăț ceva nou, ce nu am mai făcut până acum. E o funcție solicitantă și un pic stresantă, dar care mă face să mă simt bine, importantă.  

Întrebările despre cât de satisfăcută sunt de viața mea au apărut în urma unei discuții cu psihologul firmei, și asta m-a pus pe gânduri. Am început pentru prima dată să mă observ ca pe cineva străin și m-am întrebat de fapt ce mă satisface pe mine în viață. Am constatat că de multe ori refuz invitația colegilor să ies cu ei în oraș sau să particip la team building-uri, pentru că eu am familie și trebuie să duc sau să iau copilul de la grădiniță, să merg cu ea la cursuri diverse, să fac și mâncare, iar în week-end să mă dedic tot familiei.

N-aș vrea să fiu greșit înțeleasă, îmi iubesc familia, soțul, copilul este până la urmă rațiunea noastră de a exista. Am făcut fetița din dragoste, deși atunci când a apărut parcă am avut un moment de ezitare dacă nu cumva era prea devreme. Abia terminam facultatea. Ulterior anii au trecut ca într-un vârtej, nici n-am simțit când fata a împlinit patru ani și abia acum, când am rămas din nou gravidă și sunt pe punctul de a împlini 28 de ani mă gândesc pentru prima dată că acuși trece deceniul al doilea din viața mea. Și apoi nimic nu va mai fi la fel. Iar eu când am trăit? Nici nu știu ce am făcut între 20 și 30 de ani.

Mă uit în jur și am colege de facultate care au făcut master, au plecat prin străinătate, au devenit celebre, au făcut carieră, au făcut lucruri importante, bani, duc o viață interesantă, cu vacanțe și călătorii. Noi trăim parcă într-un glob uitat de timp, în care avem aproape aceeași viață ca și părinții noștri: creștem copilul, plătim rata la casă, facem concedii cuminți, de familie, în locuri liniștite. O să mă întrebați ce ne ține să fim altfel, mai nebuni, ca alții de vârsta noastră. Nu știu răspunsul, la început eram și noi nebuni, ca orice studenți, dar apoi a venit copilul și ne-am cumințit. Iar eu abia acum simt că nu asta e viața pe care aș fi vrut s-o am. Și nu știu cum s-o îndrept ca să fie satisfăcătoare, dar fără să pierd ceea ce am deja.

Îmi iubesc copilul, dar simt că mi-a răpit cei mai frumoși ani ai tinereții și nu mai am cum să-i recapăt, pentru că s-au dus. Spuneți-mi, e firesc ca o mamă să simtă asta? Sau sunt un monstru?

 Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.

Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.