Pentru parinti, in cele mai multe cazuri, este dificil sa isi vada propriul copil parasind casa parinteasca. Pentru ca aceasta etapa sa nu fie dureroasa, ei trebuie sa accepte...

Pentru parinti, in cele mai multe cazuri, este dificil sa isi vada propriul copil parasind casa parinteasca. Pentru ca aceasta etapa sa nu fie dureroasa, ei trebuie sa accepte statutul copiilor lor si sa le respecte deciziile, intelegand ca acum sunt oameni maturi si nu micutii de care trebuie sa aiba altcineva grija.

Exista si extrema cealalta care se simte scapata de griji si eliberata. Acesti parinti se bucura ca vor avea in sfarsit timp pentru ei, pentru pasiunile lor si pentru anturaj. Unii dintre acestia vad plecarea copiilor ca pe un inceput al unei noi etape in relatia lor de cuplu, mai matur si imbogatit cu experiente variate.

Acesta este insa un caz fericit, pentru ca probleme pun acei parinti carora li se pare ca sunt parasiti prea devreme. De fapt, insasi aceasta idee de a fi "parasit" este eronata. Asta pentru ca ei nu accepta cursul normal al vietii si le este greu sau aprobe sau chiar imposibil sa conceapa ca fiul sau fiica lor isi va intemeia propria familie si vor avea ei la randul lor copii.

Astfel de parinti sunt ingrijorati pentru viitorul copilului, il alinta cat pot de mult inainte de a pleca din casa si, odata plecat, il suna zilnic sau chiar de doua trei ori pe zi. Intrebarile sunt cat se poate de simple, vizand meniul zilei, ora de culcare, activitatea zilnica si alte detalii banale. Asa se ajunge ca parintii sa sufoce tanarul cuplu format si asta din prea mult interes pentru el, de fapt pentru propriul copil care imparte acum casa cu altcineva.

O a treia categorie de parinti sunt cei care nu accepta absenta copiilor. Ei fac greseala de a o vedea ca pe o situatie temoprara si traiesc cu speranta ca vor fi din nou o familie mare si de nedespartit. Daca nu le este indeplinita aceasta dorinta, se considera tradati si pot ajunge chiar la depresii. Aproximativ 35% dintre parinti, majoritatea fiind mame, sufera de ceea ce numim sindromul "cuibului gol".

Aceasta depresie pare a fi infratita cu cea postnatala. Ea se manifesta prin sentimentul de abandon si de goliciune sufleteasca. Mamele au impresia ca nu mai au nicio misiune si chiar ca nu mai sunt ele insele. In cazuri rare pot aparea simptome foarte grave de natura fizica si psihosomatica cum ar fi cancerul de san sau al uterului. Frecvente sunt insa problemele dermatologice si digestive. In general sunt afectate organele maternale. Exista si situatii in care mama compenseaza aceasta plecare prin mancare si devine obeza sau bulimica.

Pentru ca despartirea de copii sa nu fie prea dureroasa, trebuie ca parintii sa se pregateasca pentru aceasta etapa din viata lor asa cum s-au pregatit si pentru iesitul la pensie. Este o lupta cu sine insusi. Parintele nu trebuie sa uite ca va avea activitate in continuare, ocupandus-se de el. Trebuie sa isi faca cumparaturi, menajul, sa se ingrijeasca si sa isi pregateasca mancarea. Parintii se vor refugia in alte activitati dragi lor, vor primi nepotii sa doarma la ei si vor astepta cu drag sarbatorile si clipele in care familia se va reuni.

Se poate ca depresia si sindromul abandonului sa fie ascunsa de alte lucruri cum ar fi menopauza, varsta avansata si diverse boli. Daca despartirea are loc cu greu, insemana ca persioana respective s-a mai confruntat cu o rupture. In general pun probleme femeile care s-au despartit cu greu de parintii lor si apoi au fost abandonate de un partener. Plecarea propriilor copii va reactiva acest sentiment de abandon.