Am fost la manifestaţiile din Piaţa Universităţii şi am crezut că m-am eliberat de durere, de frică, dar apoi au venit atentatele de la Paris şi angoasa a coborât din nou asupra mea.
E un oraş pe care-l iubesc, în care n-am fost niciodată, la care am visat cu ochii deschişi şi la care, astăzi, mi-e teamă să mă gândesc.
Am o greutate care mă apasă pe piept. Câteodată am impresia că mă sufoc. Seara adorm greu, de fapt, mai mult nu dorm, iar dacă aţipesc, mă trezesc transpirată. Mă târăsc printr-o mlaştină întunecată şi nu cred că o să reuşesc să mă bucur din nou de lumină. Şi, afară, e o toamnă atât de frumoasă.
Dar în această dimineaţă mi-am deschis laptopul şi am decis că a venit vremea să mă fac bine. Am hotărât să recunosc faptul că sunt bolnavă. Am început să caut pe net informaţii despre afecţiunea mea, iar scrisul face parte din tratament. O să consult şi un medic sau un psiholog, deşi, am senzaţia că sunt extrem de ocupaţi în aceste zile.
Cu toată suferinţa din jur, va trebui să găsesc o cale să trăiesc, să mă bucur din nou de viaţă. Oare cer prea mult?