Culori pastelate, broderii, sclipici, dantelă și o coroană cu nestemate – asta conținea wishlist-ul fiecăreia dintre noi cu câteva decenii în urmă, pe vremea când cea mai mare grijă a noastră era alegerea desenelor animate de duminică dimineața. Din fericire, designerii probabil au avut aceleași pasiuni iar, ani mai târziu, aceleași nostalgii, astfel că numeroase colecții poartă însemnele romantice ale lumii baletului.

Totuși, trebuie să recunoaștem, cu timpul a mai pierit din curajul de a îmbrăca un outfit complet de prințesă, însă un tutu pare a fi o idee bună chiar și acum! Accesorizat cu o geacă de jeans și stilettos, așa cum am văzut la Sarah Jessica Parker, sau asortat cu o bluză vaporoasă, tutu-ul poate transforma orice zi obișnuită în una de sărbătoare.

Dar cum, de ce și unde a apărut acest articol vestimentar controversat și adorat?

Istoria se întinde înapoi până în 1932, atunci când artista preferată a burgheziei europene, balerina Marie Taglioni a dansat în rolul Florei (La Sylphide).

Taglioni purta un costum vaporos, ce o făcea să pară că plutește pe scenă. Corsetul său era împodobit cu flori, mânecile erau bufante, în talie purta un cordon ușor de mătase bleu, iar pe cap o coroană de flori sălbatice. Fusta, croită din straturi de bumbac fin îi completa mișcările, transformând apariția balerinei într-un miraj nemaivăzut până atunci. Bineînțeles, straturile fine de bumbac erau mult mai transparente decât permitea eticheta vremii, astfel că tutu-ul a devenit atât expresia eleganței cât și a seducției, iar Taglioni un fashion icon avant la lettre. Era comod și incredibil de frumos, așa că nu e de mirare că tutu-ul lung al lui Taglioni a devenit rapid „uniformă“ în rândul balerinelor...

În Italia anilor 1870, atenția baletului se concentra asupra perfecționării dansului pe pointe, iar odată cu introducerea a noi elemente în dansul clasic, s-a scurtat și tutu-ul, pentru a evidenția mișcările complexe ale picioarelor. Desigur, nicio balerină nu ar fi vrut să își dezgolească piciorul în fața unui auditoriu, astfel că, sub tutu-ul care nu acoperea nici măcar genunchii (!), purtau desuuri lungi, cu volănașe.

Cu trecerea timpului, pentru a nu condiționa mișcările, fustele de scenă au continut să “migreze” spre nord, devenind și mai scurte odată cu intrarea în noul secol (sec. XX.). Fustei de tarlatan i s-au adăugat straturi întărite de tulle ce crea un efect de raze în jurul taliei dansatoarelor și lăsa întregul picior la vedere.

Însă tutu-ul a căpătat forma bine-cunoscută de “farfurie” abia în anii ’40. Pe atunci tarlatanul fusese înlocuit în totalitate de tulle: cinci, șapte sau nouă straturi de dimensiuni diferite, așezate în ordine descrescătoare, astfel încât cel mai de sus strat să fie cel mai lat. Întreaga compoziție era susținută de cercuri concentrice de sârmă sau plastic, care aveau rolul de a întări fusta. Broderiile bogate, cristalele și paietele erau cusute pe un strat adițional de tulle ce acoperea impresionanta “construcție”. Totul era (și este și astăzi) cusut de mână, astfel că prețul unui tutu de scenă poate ajunge chiar și la 5,000 de euro!

Pe de altă parte însă, tutu-urile romantice a la Taglioni au supraviețuit în paralel cu cele scurte. La Sylphide sau Giselle dansează și astăzi în tutu-uri lungi de tulle și voal, pentru confecționarea cărora, mărturisește Jeanne Nolden (creatoare de costume de scenă) este nevoie de până la 30 de metri de material și, în medie, de 50 de ore de muncă.

Datele sunt impresionante, iar poveștile ar putea continua la nesfârșit.  Un lucru e sigur, însă: tutu-ul s-a născut dintr-o necesitate și a cucerit publicul din prima zi printr-un melanj unic de frumusețe, eleganță și confort.


https://www.facebook.com/pasboutique

https://www.facebook.com/sansharomania