Am povestit data trecută despre piesa de teatru (prima piesă de teatru!) la care am mers împreună cu băiatul meu. A fost profund impresionat, atât de subiect, cât și de punerea în scenă, jocul actoricesc, muzica, ilustrația, tot, tot, tot. Așa a apărut ideea unui interviu cu Ozana Nicolau, regizoarea spectacolului #ReStart. 

 

 

Ozana Nicolau: A fi martora unei relații abuzive este la fel de dureros (și cu implicații la fel de grave) ca a fi victimă. În relațiile toxice dintre părinți, copiii sunt la fel de afectați ca părinții.

 

 

În România, în medie, în fiecare oră o femeie sună la 112 pentru a raporta o faptă de violență domestică și numărul de cazuri semnalate oficial este sub-raportat față de numărul real de cazuri. Trăim într-o societate în care abuzul este frecvent (în familii sau în universități și la locul de muncă – după cum am început să aflăm în ultima vreme). Ceea ce înseamnă că, deși e greu de admis, copiii noștri trăiesc într-un mediu abuziv (direct sau indirect). 

 

Dacă mai putem face ceva? Sigur, de fapt abia am început să facem ceva. Cu generația mea (adolescenții din anii 2000) nu s-a discutat despre ce înseamnă relații sănătoase. Chiar și cu adulții, discuția despre abuz a început mai serios de când cu mișcarea #metoo, adică foarte de curând. 

 

Ce putem face este să nu ne ascundem după deget, ci să discutăm deschis despre abuz cu copiii, să înțelegem împreună cu ei care îi sunt mecanismele și cum ne putem proteja. Spectacolele și filmele care abordează acest subiect, au un mare plus din punctul meu de vedere: adolescenții pot vedea și simți ce înseamnă abuzul pentru victimă, fiind într-un spațiu sigur. Apoi, discuțiile cu părinții sau cu profesorii vin pe un teren propice, pentru că adolescenții au deja inima deschisă, au interesul stârnit și vor integra cu ușurință informațiile. 

 

 

Și ce mai putem face este să fim asumați. Adică o discuție în care ne poziționăm în rolul celui care ”predică” despre ce este bine să facem, fără a fi aplicat el însuși aceste lucruri în viață lui, nu ajută prea mult, pentru că adolescenții remarcă incongruența. Putem spune sincer cât am reușit noi să facem (personal sau ca societate) și că vorbim cu ei tocmai pentru că ne dorim ca, având mai multă conștientizare și mai mult sprijin din partea noastră, generația lor va schimba ceva mai mult decât noi. 

 

Ozana Nicolau: Aș zice că dureros este că, deși sunt teme de maximă actualitate, aproape că sunt trecute sub tăcere. 

Așa cum spuneam puțin mai devreme, cifrele sunt îngrijorătoare: 46.000 de cazuri de violență domestică pe an. 

46.000 înseamnă că și colega de birou de la corporație, și doctorița la care mergi de 10 ani, și vânzătoarea de la care cumperi mere se confruntă cu abuz doar că preferă să tacă. Violența domestică este extrem de răspândită în toate mediile sociale. Victimele tac pentru că toată lumea în jurul lor tace pe acest subiect sau dacă vorbesc, vorbesc fără empatie. 

 

 

În plus, mă revoltă că majoritatea informațiilor care apar în mass media sunt despre violență fizică extremă, despre cazuri în care s-a ajuns până la crimă, din păcate. Asta ține prima pagină a ziarelor dar propagă o imagine distorsionată, incompletă și nu îi ajută pe cele/cei care doresc să iasă din relații abuzive și ar avea nevoie să știe ce pot face concret. 

Violența domestică este prea puțin înțeleasă. Adesea se pune semnul egal între violență fizică și violență domestică. Dar violență fizică este, de fapt, ultima care apare, până la violența fizică se manifestă violență emoțională, pe care dacă am ști să o recunoaștem și să o luăm în serios, să ne protejăm de ea, ar putea fi prevenite extrem de multe cazuri de violență fizică. 

 

Așadar, am vrut să vorbesc despre violența emoțională care cuprinde multe aspecte: violența verbală (critică frecventă sau fără motiv, descurajări, jigniri în public sau în privat), violența economică (banii sunt controlați de exclusiv de o singură persoană, deși amândoi muncesc sau când victima e descurajată să câștige propriii bani), violența socială (izolarea de familie și prieteni), violența cybernetică (controlarea dispozitivelor de comunicații de către agresor sau a conturilor personale ale victimeni de de email/rețele sociale), violența spirituală (interzicerea sau ridiculizarea normelor culturale, religioase sau etnice ale victimei). 

 

 

Toate aceste tipuri de violență psihologică conduc, în timp, la pierderea stimei de sine, a încrederii în forțele proprii, astfel încât atunci când intervine violența fizică, victima se îndoiește de propriile sentimente și de durerea de a fi agresată, ajunge să creadă că ar fi greșit cu ceva, că “merită” ce i se întâmplă. 

Vă dați seama cât de puternică este această subminare emoțională? Pentru cineva care vede din afară pare de neînțeles. De asta și auzim atât de des întrebarea total lipsită de empatie și de înțelegere a fenomenului Dacă o bate de ce nu pleacă?

Speranța mea e că o să auzim mai puțin această întrebare și că se va vorbi mai mult despre cum putem sprijini victimele să devină învingătoare ale violenței domestice. 

 

 

Ozana Nicolau: Următoarea reprezentație este pe 22 martie, la Centrul Replika. Mai multe info AICI. Intrarea este liberă în limita locurilor disponibile, pe baza de rezervare aici: artrev.ro@gmail.com

 

Ozana Nicolau: Mă întrebai de ce am ales subiectul. L-am ales și pentru că în copilăria mea am auzit de vecini, cunoștințe care treceau prin abuz și nu existau nici un fel de consecințe pentru agresori. Victimele erau compătimite și lăsate să se descurce. Îmi amintesc foarte clar cazul unei vecine proaspăt căsătorite care fusese agresată de soț: i-a spus bunicii, iar bunica a trimis-o înapoi la soț, spunându-i Acum ești căsătorită, nu am ce să îți fac. Ceea ce pe mine m-a blocat, pur și simplu nu am înțeles cum e posibil așa ceva. 

 

 

Femeile cu care am vorbit în perioada de documentare sunt învingătoare ale violenței domestice, ele au fost ca o reparație pentru nedreptățile la care am asistat în copilărie. 

Datorită lor am înțeles CUM se iese dintr-o relație abuzivă, am înțeles că oamenii sunt esențiali în sprijinul de care au nevoie victimele. 

 

Majoritatea femeilor mi-au povestit că în parcursul lor au fost specialiști sau prieteni care au depășit îndatoririle din “fișa postului” și au ales să ajute, să facă bine exact ca ajutoarele lui Harap-Alb din basme. 

 

Așa că my faith în humanity care fusese ciobită în copilărie, a fost reparată. Întâlnirile cu învingatoarele au fost și foarte emoționante, pentru că aceste femei au trecut prin încercări la limita supraviețurii, și pline de inspirație. 

 

 

Ozana Nicolau: În primul rând, o idee care transgresează toate granițele (nu este doar a românilor) este că victima e de vină. Vă sunt familiare fraze precum: Eh, poate a violat-o că avea fusta prea scurtă sau Păi, dacă e proastă și nu pleacă, bine îi face că o bate, nu? Asta cred că ține de incapacitatea unor persoane de a-i înțelege și sprijini pe cei care nu se pot apăra. Poate pentru că, la rândul lor, nu au fost apărați atunci când au avut nevoie (aceasta ar fi o explicație psihologică). Sau pentru că nu au fost educați să înțeleagă de ce persoana care suferă nu este niciodată de vina. 

 

Nu ne băgăm și pentru că avem o moștenire culturală a neîmplicării. Nu avem prea mult spirit civic și nici spirit comunitar pentru că efectele dictaturii comuniste se simt încă. Un regim autoritar nu are nevoie de oameni cu inițiativă și care sunt solidari unii cu ceilalți. Moștenirea ceaușistă e un motiv atât de vehiculat încât s-a tocit, dar cred că e adevărat. E nevoie de mai mult de o generație și de acțiuni concrete, adică alegerea de a ne implica iar și iar și iar (!) ca să contrabalansăm obișnuința de a sta în banca noastră. 

 

 

Ozana Nicolau: Dacă aș fi pentru o zi președinte… aș începe cu o campanie de interes public în care în loc de Consumați 2 litri de apă pe zi aș pune Victima nu e niciodată de vină. 

 

Cred că ar fi nevoie de adăposturi pentru victime, astfel încât să poată locui în siguranță ele și copiii; avocați care să le reprezinte în instanță; servicii de terapie psihologică. Terapia este esențială pentru că, așa cum spuneam, abuzul este în primul rând emoțional, ceea ce înseamnă că femeile au nevoie să conștientizeze manipularea, să o deconstruiasca și să își reactiveze încrederea în sine forțele proprii. 

 

 

Toate aceste măsuri aplicate la nivel de țară ar trebui să fie disponibile și în sate sau orașe mici, nu doar în orașele mari, așa cum e acum. 

Apoi ar mai fi nevoie de schimbări legislative și de implementare a legii. Aș grăbi achiziționarea de brățări electronice. În țările unde sunt deja folosite, agresiunile scad cu 90%. 

 

Și, deși o menționez ultima, este de fapt cea mai importantă măsură: o campanie de educare a populației și educație în școli despre cum arată relațiile sănătoase și ce înseamnă violență emoțională, astfel încât semnele violenței psihologice să poată fi recunoscute din timp. 

 

 

PS: Mergeți să vedeți #ReStart cu copiii voștri, că încă nu se învață la școală lucrurile astea...

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te aşteptăm şi pe pagina noastră de Facebook!