Când avea copilul meu 2-3 ani și mergeam la țară, în vizită la familia extinsă (de Sărbători, mai ales), toată lumea era grămadă pe el. Iar după ce era grămadă pe el, venea grămadă pe mine.

Toți aveau ceva de punctat! ”De ce nu salută? De ce nu zice sărut-mâna? De ce nu răspunde când îl întrebi de vorbă? De ce nu te ascultă când îi zici să stea? De ce nu știe poezii? E rușine! De ce l-ai lăsat să ți se urce-n cap? De ce nu vrea să se joace cu noi? De ce nu știe de glumă? De ce plânge că i-am zis că îl lași la noi și pleci că eu glumeam? De ce nu mănâncă mai mult? De ce plânge așa? Nu e frumos să facă așa! Copilul trebuie să fie cuminte! Nu e bine ce faci!”

Nici nu mai știu câte și din câte registre mi-au auzit urechile...

Aproape că îmi venea să-mi torn lipici în urechi să fiu sigură că le astup bine și să nu mai aud nimic de câte ori mergeam în vizită. Încercam să le răresc cât pot, dar știți cum e: e păcat să ai posibilitatea să mergi la țară și tu să stai cu copilul în București.

Mereu le spuneam că eu sunt părintele acum, că ei au avut ocazia să fie părinți și să-și crească așa cum au vrut copiii lor și acum e și rândul meu, iar ei sunt bunici, unchi sau mătuși.

- Da, dar ce e asta? Nouă nu ne place așa! Nu așa se cresc copiii!

Există acest sindrom al expertului prin faptă: ai avut copii și acum sunt adulți, gata!, înseamnă că știi cum se cresc, ești expert. Că adulții crescuți de tine au acum nevoie de terapie pentru că i-ai crescut cu bătăi și condiționări și te miri ce pedepse, aia nu mai contează! Cui îi pasă? Ce-are? ”I-am bătut, nu i-am omorât!”

Am refuzat mereu să mă bag în polemici pe acest subiect cu cei din neam. 

Sunt convinsă că fiecare dintre ei a făcut cum a știut mai bine, dar asta nu înseamnă musai că a fost și bine, și corect și că exact așa ar trebui să facă și alții.

Râdeam de Hagi când zicea că fiecare om suntem diferiți... Să știți că așa sunt și copiii! Diferiți sunt și copiii! Tocmai de aceea, nu există o rețetă pentru asta. Trebuie să-ți dai timp să-ți cunoști copilul, să-l accepți, să-i descoperi personalitatea, să îi afli nevoile și să încerci să comunici cât mai bine cu el.

Am vrut să-mi cresc copilul fără ”Pentru că așa spun eu!” 

Am vrut să-l cresc cu liniște și înțelegere. Ei, stați liniștiți, am avut și eu derapajele mele, am ridicat și eu tonul, am avut și eu momente în care mi-a venit să mă arunc pe geam sau când îmi venea direct să-i dau două la fund pentru că acesta a fost modelul cu care am fost crescută.

Au fost niște ani teribili, dar acum, la aproape 10 ani, parcă nu mai există nimic din acea perioadă. Ultima vizită la neamuri s-a lăsat cu priviri admirative pentru cât de respectuos, empatic, comunicativ, altruist și iubitor e. ”Ce frumos vorbește și ce glume bune are!”

Am tăcut, deși îmi venea să le amintesc despre toate discuțiile din anii trecuți... A uitat toată lumea cum nu le plăcea nimic atunci și eu greșisem de la un capăt la altul, trebuia să fiu scoasă în piața publică și bătută cu pietre.

Nimeni nu se gândea că treaba asta e un proiect pe termen lung

Când crești un copil e ca și când să construiești o casă - ai turnat fundația și ai ridicat un pic pereții și lumea te-ar critica pentru că baia nu are obiecte sanitare, casa nu e bună pentru că nu are acoperiș, te-ar întreba de ce nu are uși, de ce nu are parchet și tot așa. Un om ”se construiește” în timp! Dați-le copiilor acest timp!

Din păcate, noi nu mai avem timp și așa se întâmplă cu toate. Ne grăbim să judecăm fără să știm cum stau lucrurile, iar în graba asta de a judeca, uităm complet să ascultăm și să încercăm să înțelegem...