Ieșisem cu prietena mea să luăm puțin aer și să ne punem la curent cu viețile, când m-a întrerupt din subiect:

 

- Auzi? Știi ce voiam să te întreb?

- Nu.

- Mă, tu poți să mânânci pepene civilizat?

 

După ce am râs cu ea că n-am cunoscut până acum un pepene civilizat, am trecut la detalii. Mă rog, eu nici nu știam că cineva și-a pus problema că s-ar putea mânca civilizat pepenele. Bine, lubenița, că la olteni lubenița e lubeniță (chestia aia care la oraș e pepene roșu/verde) și pepene e pepenele galben.

 

Pe vremea mea, vorba aceea, lubenița se mânca din doască. Mă rog, o tăia tataie în felii, iar mamaia mă punea să-mi dau tricoul jos că n-are chef să spele și mâncam civilizat în chiloți lubeniță. Cam ca Gheorghe Zamfir la nai, numai că eu aveam lubeniță și nu scoteam niciun sunet melodios. Era ceva între porcul domestic și mistreț, cu ușoare influențe lichide. Se auzea o șrâmpâială, ștrâmpâială și cred că atunci când trăgeam aer în piept semănam cu lupul dacic.

 

În tot acest timp, ca să vedeți că sunt peste maestrul Gheorghe Zamfir care scoate numai sunete, eu scoteam și zoaie. Curgeau șiroaie pe mine, pe barbă, pe gât, pe burtă, pe mâini, până la coate. Cât încercam eu să mănânc așa cântând la coajă, ajungeam să mă murdăresc și pe urechi, și pe nas și pe jumătate de față. Ochii rămâneau neatinși! 

 

După ce terminam, eliminam aerul printr-un sunet care imita perfect tunetul la ruperea de nori, apoi arunca mamaia o cană de apă pe mine ca să nu mă mai bâzâie muștele și eram liberă să fug la joacă.  

 

Cam așa am învățat eu să mănânc pepene civilizat.

  

Mă rog, dacă e să mănânc în public, de regulă, cam evit. Iar dacă nu evit, atunci îl tai bucăți mici, cât să le pot mânca decent cu furculița. Dar, credeți-mă, lubenița mâncată cu furculița nu e lubeniță - n-are niciun gust. Când sunt acasă, eu cu copilul, tai toată lubenita felii. Apoi iau un lighean care încape în frigider, tai frumos în bucăți (nu mărunte că nu am chiar atâta răbdare) apoi o băgăm la rece.

 

După ce se răcește, împărțim jumi-juma și ne apucăm de treabă. Diferența e că acum nu mănânc în chiloți și nici nu mă umplu de zoaie chiar așa. Dar, de exemplu, nu am descoperit până acum cum poți să muști din lubeniță și să nici nu ți se adune zoaiele în barbă, dar să nu scoți nici sunete de troacă.

 

Am încercat acum: dacă vreau fără sunet, parcă mușc dintr-un balon cu apă. Dacă încerc să nu fac zoaie, trebuie să aspir, practic, și sună de parcă am băgat aspiratorul în baltă. Plus că dacă aspiri, tragi și aer, iar chestia asta te face să tuni de se crapă pereții. Deci nu, eu pe asta cu aspiratul nu sunt. O practică numai fii-miu pentru că el își studiază râgâielile și are propriul clasament, dar eu sunt mai civilizată de atât, totuși.

 

Dacă vreau să mănânc și pepene pe canapea și să mă uit la un film, de exemplu, îmi iau ligheanul, îmi pun un prosop pe piept, așez castronul cu marginea fixată sub bărbie, iar între bărbie și buza castronului îndes niște șervețele - o reducție, cum ar veni. Iar acesta, dragii mei, este cel mai înalt nivel de civilizație la care am putut ajunge eu. 

 

Sper să apreciați că nu am vorbit și despre sâmburi. Cu plăcere.

 

 

Pe aceeasi tema...

• Misterul lingurițelor sau cum ajungi să te simți ultimul om
• De ce nu dau rețete

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te aşteptăm şi pe pagina noastră de Facebook!