Veneam la o diferență de 4 ani după fratele meu genial, de 10 pe linie, și când ai o locomotivă din asta, chiar dacă ești ultimul vagon, te ții de drum. Sari de pe șine, te lovești, dar rămâi agățat acolo, că altfel nu se poate! Cam așa a fost viața mea în școală!

Sincer, școala a fost o dezămăgire sinistră, din simplul fapt că nici acolo nu scăpam de comparația cu fratele meu. Înțelegeam să mă compare părinții, mă obișnuisem cu asta, trăisem cu asta de când mă știam, dar să ajung la școală și să fie și acolo la fel? Pentru asta n-am fost pregătită! Opt ani în școala din sat mi-au asigurat o comparație neîntreruptă cu fratele meu mai bun, mai atent, mai deștept, mai cuminte.

 

Am înțeles destul de repede, în anii de școală, că nu voi fi niciodată la acel nivel, așa că am făcut eforturi să fiu cât mai sus, deși am știut din start că prea sus n-am cum să fiu. 

 

Nici nu puteam să fiu ca fratele meu. Numai calculând cât timp stă el ”cu burta pe carte” mie mi se făcea rău. Nu am citit în viața mea o lecție de mai mult de două ori. Nu puteam. 

 

Totuși, așa cum am fost, am fost și eu la înălțime. N-am fost uimitoare, dar am fost decentă. Și, oricum, am reușit o performanță care fratelui meu genial i-a scăpat.

 

Eram în clasa a VI-a și făceam parte din grupul care mergea la olimpiadă. La română, mă luau pentru că scriam frumos. Eu am crezut că e vorba doar de partea estetică, dar după ce am scris niște compuneri la care a plâns domnul Tobescu, am început să cred că ”frumos” ăsta o avea și alte sensuri. La matematică, nu eram vreo lumină ca fratele meu, dar eram în cărți. Ca să îi citez pe toți ”eram cam puturoasă”. Trebuia să lucrez mai mult, iar mie fix asta nu-mi plăcea. 

 

Când am mers la olimpiada de matematică în clasa a VI-a, la faza locală, au mai mers alți patru colegi cu mine. După olimpiadă, a urmat întâlnirea cu profesorul. Toți colegii mei erau implicați în subiectele de la olimpiadă, încă mai discutau despre rezultate, în timp ce eu habar nu aveam ce rezultate îmi ieșiseră, iar la metoda de calcul, nu mai zic, nu-mi mai aminteam nimic. Mă gândeam eu că va începe domnul profesor să le rezolve și îmi voi aduce și eu aminte în cazul în care am făcut așa. Nu mi-am amintit nimic! Nimic, nimic! Motiv pentru care, practic, m-au tras pe linie moartă. Era clar că nu făcusem mare lucru, nici nu mai meritam să piardă cineva timpul cu mine. Nici colegii mei nu rupseseră cerurile, dar unul dintre ei părea să fi rezolvat ceva mai mult.

 

Nu e ca și când aș fi avut pretenții de la mine să iau cine știe ce notă la olimpiadă. Mă bucurasem că mă duc, asta era important - să nu-mi reproșeze nimeni că nu sunt de olimpiadă, dar restul nu mă mai interesa.

 

Au trecut câteva săptămâni și colegii mei își cam pierdeau răbdarea pentru că rezultatele întârziau să apară. Eu mă bucuram că nu vin, că asta însemna liniște pentru mine. Altfel, urma o lungă perioadă de muștruluială că n-am fost capabilă să iau mai mult ca X sau ca Y și că m-am dus să mă fac de râs.

 

Cu cât întârziau să apară informațiile astea, cu atât mai bine era pentru viața mea. Bine, nu m-am bucurat prea mult până să se producă inevitabilul. Ba chiar îmi amintesc perfect cum mi s-a dus inima pe la genunchi atunci când a intrat domnul profesor în clasă și ne-a spus că au venit rezultatele. Groaznic a fost! Notele au fost mici. A început să ni le zică de la 2-3, dar - surprinzător - nu începuse cu a mea. Începea să-mi fie destul de clar că luasem punctul din oficiu, dacă îl luasem și pe ăla, și mă lăsa ultima ca să și râdă puțin de mine. 

Bineînțeles, ultima notă a fost a mea. Exact, exact nu mi-o amintesc, dar era un 6 și ceva, aproape 7. Până și eu am făcut ochii mari, nu doar profesorul, ca să nu mai zic colegii mei care nu trecuseră de 4.

 

- Ce dracu ai făcut, mă, de ai luat atâta? Chiar nu mai ții minte cum ai rezolvat? 

 

În momentul acela, chiar nu mai știam nimic, nu că aș fi știut înainte, dar eram și foarte încurcată. Treaba asta cu nota îmi strica și relația cu colegii. Practic, eu țepuisem pe toată lumea. M-am dat rănită că nu știu, că nu-mi amintesc, și pac! Le-am arătat eu lor!

Declinul nu mi s-a oprit cu asta! Nu! Trebuia să fie mai mult! A intrat în clasă, tot atunci, la ora de matematică, și directorul școlii. A șușotit ceva cu domnul profesor și apoi s-au întors spre mine:

 

- Auzi, mă! Te-ai calificat la județ!

 

Mai știu doar că în ziua aia domnul profesor a mers cu mine acasă. Cred că era și el conștient că dacă mă duc să le spun alor mei că m-am calificat mai departe, nu m-ar fi crezut nici dracu. Așa că le-a spus chiar el. A fost ca la priveghi. Priveghiul vieții mele liniștite (pe care o considerasem zbuciumată până atunci, că așa e când ești prost și nu apreciezi ce ai). Atunci și-au dat seama că eu pot, dar nu vreau, că sunt ”brânză bună în burduf de câine”. Aveam cam o lună de zile până la proba de la județ și toată lumea a ajuns la concluzia că trebuie să mănânc matematică pe pâine.

 

Îmi amintesc cu greață cum stăteau pe masa mea ”Gheba” și ”Petrică” și mie îmi venea să vomit pe ochi numai când le vedeam. N-am înțeles niciodată raționamentul acesta de a te băga voit în probleme. În viață, nu se întâmplă așa! Nu cauți capitole întregi de probleme și te iei cu ele la trântă. În viață, problemele vin oricum peste tine și n-ai de ales. Eh, la matematică ai, dacă ești lăsat să ai! Dar nu, eu am trăit un chin cumplit până în ziua probei. Am regretat amarnic că m-am dus la faza locală. Nu mai bine stăteam eu liniștită? Cum să vă zic?! Nici măcar cu pisica nu mă mai lăsau să mă joc, trebuia să lucrez non-stop la mate.

 

Pentru marea zi, salvarea mea a fost că a zis tata că merge cu mine. Asta mai lipsea, să merg cu domnul profesor și să vorbesc și până acolo tot despre matematică. Proba pe județ, nu râdeți, a fost la Caracal. M-am trezit devreme, m-a îmbrăcat mama în frumosul penibil care îi plăcea ei și am plecat la gară cu tata.

 

Tata, până la gară, nici n-a vorbit cu mine. În autobuz, s-a găsit cu tot felul de cunoscuți, le-a spus unde se duce fără să facă prea mare caz din asta, cred că avea și el simțul penibilului - una era să fi spus că se duce cu fratele meu genial la olimpiadă și alta era să spună că merge cu mine - părea cusut cu ață albă. 

 

Ajunși în gară, cât am așteptat trenul, tata mi-a povestit cum e cu casa de bilete, biletele, mersul trenurilor, șine și traverse, lucruri pe care nu le știam. Mi-a spus și bancul cu bețivul care mergea pe calea ferată și, la un moment dat, s-a anervat și a zis: ”F…-vă muma-n .ur cu balustrada voastră!”. Am râs! Mi-a făcut cunoștință și cu impiegatul de mișcare și mi-a povestit care este rolul lui. Fascinantă a fost experiența din gara Drăgănești-Olt. 

 

Pe tren, mi-a povestit despre gări și halte și mi-a spus inclusiv gluma cu gara din Titu. Da, cam atât de veche e poanta aia!

Când am ajuns la Caracal, tata a vrut să ajungem la adresă și de acolo mai vedem, dar a zis că e important să ajungem acolo. 

Când am ajuns noi la școala aceea, erau deja destui adunați. Mai mulți adulți și mai puțini copii, dar curtea acelei școli era aproape plină. Copiii erau cu cărți și caiete, pe bănci sau pe borduri, repetau, scriau, notau, calculau. Eu aveam un pix (și ăla era la tata în buzunarul de la piept), câteva coli albe și un caiet în mapa lui tata.

 

Tata s-a uitat bine în jurul lui și s-a aplecat spre urechea mea: ”Ai și tu ceva ce vrei să repeți? Ai ceva de citit p-aci?”

 

M-am uitat la tata încurcată de întrebarea lui:

 

- Ce să repet?

- Bine, lasă! a zis tata.

 

Apoi s-a uitat la ceas și și-a cam dat ochii peste cap. Aveam o oră și ceva de așteptat.

 

- Ia vino-ncoa! 

 

- Unde mergem? am întrebat eu cu disperarea omului care și-a dorit enorm să ajungă aici și acum cineva îl smulgea de la locul faptei.

 

Și tata mi-a zis că mergem ”să vedem ce facem”. Am întrat în prima consignație, tata primul și eu în spatele lui, de unde el și-a luat o Săniuță mică și a început să se uite bine prin vitrină. A mai cerut ”paletele alea și o minge”.

 

Când s-a întors spre mine, tata pusese deja sticluța în gură, iar cu stânga ținea două palete de ping-pong și o minge. A luat un gât zdravăn din mers, în timp ce ieșeam din butic, și mi-a zis să vin după el să vedem unde găsim un loc.

 

- Ce facem cu astea, tati? l-am întrebat cu ochii la paletele din mâna lui.

 

- Ne jucăm!

 

- Dar eu nu știu să joc tenis de-ăsta!

- Nici eu! îmi zice tata nepăsător și mă ia de mână.

 

Ne-am întors înapoi în curtea școlii, era și mai plină acum, și am găsit un loc pe o alee, pe la intrarea profesorilor. Tata pune mapa lui pe bordură, mai ia o dușcă, și începem să jucăm ceva ce nu se poate numi nici ping-pong, nici tenis, nici fotbal, nici badminton, nici miuță, ceva ce numai atunci între tata și mine a existat ca disciplină sportivă - cu mâinile, picioarele, paletele, nu prea se mai știa exact cu ce.

Îmi amintesc și fețele celor care treceau pe lângă noi și își mai întorceau capul să ne vadă după ce se îndepărtau.  A fost prima și singura oară în copilăria mea când nu m-a interesat ce părere își fac despre mine cei din jur.

 

Nu știu dacă am nimerit mingea aia măcar o dată, dar îmi amintesc perfect ce simțeam atunci. Nu m-am mai întâlnit niciodată cu acele trăiri, dar noi jucând un fel de ping-pong este amintirea care mă însoțește și acum în tot ceea ce fac. 

 

Și, practic, viața mea s-a dovedit a fi un fel de ping-pong în condiții aride, ca aleea pietruită, mărginită de borduri, a acelei școli din Caracal.

 

Nici nu mai știu care au fost rezultatele mele la județ, câștigul pe care l-am avut jucându-mă cu tata a șters din memoria mea toate amintirile mărunte și și-a ocupat atâta loc că nu cred că voi uita asta până când voi închide ochii. Cred că și senilă când voi fi, voi rememora în buclă ce am făcut eu cu tata la Caracal.

 

Când s-a făcut ora intrării în sală, noi nici nu știam unde ar trebui să mă așez, unde e clasa a VI-a. Ne-am întrerupt jocul la fel cum se opresc suricatele din activitate când aud un zgomot ciudat. Ne-am descurcat rapid, pe ultima sută de metri.

 

- Mă găsești tot aici! mi-a zis tata când am plecat cu restul elevilor spre sala de clasă.

 

Nu țin minte absolut nimic din ce s-a întâmplat după momentul despărțirii de el. Următoarea amintire e de la ieșire, că l-am găsit, într-adevăr, tot acolo unde îl lăsasem. Mai știu că, în timpul probei, mă tot întrebam dacă tata o mai fi acolo. Nu fusesem niciodată anxioasă, eram obișnuită ca cei din jurul meu să nu-și respecte promisiunile, dar în vorbele lui tata fusese ceva de data asta... Atunci am descoperit ce înseamnă să contezi.

 

Tata nu m-a întrebat niciodată ce am făcut la proba aia! Niciodată! Ba chiar, când am ajuns acasă și l-a întrebat mama pe el ce-am făcut, tata i-a zis ”A făcut, a făcut…!”

 

Pe măsură ce trec anii, mi se întărește convingerea că tata mi-a dat atunci cea mai importantă lecție de parenting. Tata mi-a predat esența meseriei de părinte: să fii alături de copilul tău în orice condiții, să îi arăți cum funcționează lucrurile din jurul lui, să îi respecți voința, să recunoști când nu știi, să încerci chiar și ce nu știi ce să faci, să nu-ți fie teamă de judecata celorlalți și să rămâi acolo pentru el! Asta ar trebui să știe copiii noștri despre noi: că vom fi ”aici” pentru ei - că vor zbura din cuib și își vor face drumul lor, iar noi vom fi mereu acolo unde ne-au lăsat, atunci când vor avea nevoie de noi.

 

Acest ”Mă găsești tot aici!” mi se pare acum cea mai frumoasă declarație de dragoste necondiționată.

 

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te aşteptăm şi pe pagina noastră de Facebook!