După vreo 30 de ani, am început să mă simt prost când le spuneam prietenelor că nu știu câte kilograme am pentru că nu am unde să mă cântăresc, că nu am cântar în casă. Am tot zis că o să cumpăr unul, dar știți cum e... dacă nu te doare, nici nu te duci la doctor.

De la un punct încoace, de viață bună ce avem, am început să ne mărim aria și volumul amândoi. Procentual, mai mult copilul, dar nu contează, e bine că într-un final a ajuns la idealul după care tânjea bunica mea, Dumnezeu să o ierte, care își dorea să-l vadă gras și frumos. Sper să-l vadă acum, de acolo din cer, dar săraca s-o uita după unul slab, nu știe că trebuie să se uite după ceva rotund. Mă rog, ideea e că am început să cred din ce în ce mai tare că trebuie să ne luăm cântar. Am și găsit unul, la un moment, când dădeam tura de aprovizionare prin hipermarket, dar nu m-a lăsat copilul, ba chiar m-a făcut să mă simt și prost: ”Mami, hai să nu cheltuim banii de mâncare pe prostii!”. 

Da` păi cum? Mai bine băgăm banii în mâncare! Normal! Cântarul nu se mănâncă!

În fine, ca să nu mai lungesc povestea, ideea e că am cumpărat cântar! Am prins eu un moment în care eram fără copil și am dat banii pe prostii, cum ar veni.

Azi dimineață, nu știu cum, ne apucarăm amândoi să ne jucăm cu cântarul. Prima data, făcurăm o evaluare pisicilor. Apoi, își cântări copilul ghiozdanul. Eh, și când prinsei un moment, mă urcai și eu. Nu vreau să spun câte kilograme am, dar sunt peste viteza legală, ca să zic așa. Copilul începu să râdă de mine că sunt grasă, să-mi spună ”grăsuța mea”, ”uriașa mea” etc.

- Bine că ești tu slab! zisei eu și îl convinsei să se urce și el pe cântar.

Cum îl văzui că are ambele picioare sus, sar repede să-l iau de gât să-l alint că e slab, mă las puțin pe umerii lui, pun și un picior pe cântar și îl trec și pe el peste viteza legală fără să se prindă.

Și a tăcut, n-a mai zis că sunt eu grasă. Dar nici de el n-a zis nimic. S-a pregătit în liniște să plece spre școală, dar înainte să iasă pe ușa, s-a întors către mine și mi-a zis:

- Stai liniștită, mami, nu ești grasă! Ai multe pe suflet și cântăresc și alea. Așa e viața… 

Atât. Nu mai am nimic de adăugat. Sunt o slăbănoagă cu sufletul greu.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te aşteptăm şi pe pagina noastră de Facebook!