Cum am cultivat răbdarea fiului meu
Mama și copilul · Jurnal de mamă singură / 31.03.2021

Nu știu dacă voi aveți asemenea amintiri, dar eu am unele pe care nu le pot acoperi cu nimic ca să le uit. Una singură mă bântuie, semn că am fost profund marcată de întâmplare.

Eram la cumpărături, la Lidl, și copilul, care avea pe atunci vreo 3 ani și era așezat în suportul de la căruțul de cumpărături, a observat când eram la casă că am luat și ciuperci. Bine, mi-a luat ceva până să-mi dau seama de ce plânge ca și când l-aș fi tăiat și i-aș fi dat sare. 
 
- Nu vlau iei popelci! De ce a luat popelci? Io nu vlau!
 
N-a fost chip să-l liniștesc, drept pentru care am zis că plătim și ieșim. Mă rog, numai de câteva secunde a avut lumea nevoie ca să fie ofuscată, că totul s-a transformat într-un război. Am scăpat, cu ajutorul domnului de la pază, chiar de bătaie.
 

Au început două-trei femei să mă roage frumos să iau măsuri:

 
- Da, dă-i, fă, două peste bot să se potolească! Uite și la aia cum nu face nimic că urlă ăla. Îl lasă să urle în magazin, că mai bine mă duc eu și îi bat pe amândoi.
 
- Da, faceți, doamnă ceva, că nu e normal să sufere un magazin întreg! 
 
- E o e needucată! Nu vezi că se face că nici nu ne aude?
 
Am zis că ele sunt doar excepții. M-am înșelat. În jumătate de minut, eram apărată de domnul de la pază și câteva casiere, iar toți cei care erau la coadă (nu la casa la care ne aflam noi) erau furioși și gata de luptă cum sigur nu a mai văzut tărișoara aceasta a noastră în viața ei. Vă zic, dacă în războaiele duse de noi de-a lungul istoriei ar fi luptat oamenii ca ăia, acum am fi fost cel puțin la nivelul Imperiului Roman în anii lui de glorie.
 
Îmi amintesc cu groază întâmplarea aceasta, dar și multe altele în care copilul plângea, de cele mai multe ori, pentru ”acum”. L-am lăsat de fiecare dată să plângă atunci când a cerut ceva ACUM. Sigur, viața are și momente din acestea, în care îți mai oferă și plăceri ”pe loc”, dar sunt cam rare și tot trebuie să ai răbdare între ele.
 

Răbdarea este, prin urmare, o lecție ce se predă de acasă, în copilăria mică și ajunge la rang de virtute la maturitate. Poate pare exagerat ce zic, dar vă rog să faceți un exercițiu de imaginație și să încercați să vă gândiți cam cum ar fi aratăt țara noastră și lumea, în general, dacă oamenii ar fi avut mai multă răbdare.

 

Am început să cultiv răbdarea copilului de ani de zile și am cultivat-o prost.

 
Nu-mi ieșea deloc și nu înțelegeam de ce. Nimic din ceea ce făceam nu-l ajuta să se stăpânească. Sau, mai mare fiind, se stăpânea, dar cu greu - inclusiv cu zile marcate de o tristețe care îmi rupea inima. Am stat de multe ori pe gânduri, în creieri de noapte, să le întorc pe toate părțile în mintea mea.
 
Eu mai știu o chestie, învătață tot din experiența mea de-a lungul anilor grei prin care am trecut: când nimic nu-ți mai iese, întoarce-te la bază - retrage-te, întoarce-te în locul din care ai pornit. A fost o revelație să fac legătura între răbdarea copilului și locul din care am pornit.
 
Am pornit, de fapt, de la țară, iar răbdarea mea a fost cultivată, la propriu, sau pusă la clocit. Îi ajutam pe ai mei la grădină - săpam, semănam, presădeam, plantam, udam, pliveam, legam... făceam toate acestea - urmăream evoluțiile tuturor legumelor de la semințe sau răsaduri și până la material de foc, dincolo de recoltare.

 
O ajutam pe bunica mea să aleagă, la lumânare, ouăle și să le pună la cloșcă (nu îi ziceam așa, nici nu știam ce e cloșca, noi îi ziceam ”cloță”, iar prima cloșcă de care am auzit în viața mea a fost cea cu puii de aur).
 

Așa am învățat eu răbdarea, de fapt, dar atunci nu știam. Era nevoie să ajung azi aici ca să realizez.

 
Și tot așa am început și eu să-i cultiv răbdarea copilului - cu o plantă. Aveam o kalanchoe care tot suferise din cauza pisoiului vegetarian și eu nu îi mai acordam prea mult timp. E un tip de plantă care se redresează foarte repede, își croiește rapid rădăcini, chiar și atunci când numai o frunză a mai rămas verde din toată planta. Mie îmi place să spun că e planta mea pereche, îmi place să mă cred kalanchoa în viață. Aș vrea ca atunci când din mine va mai rămâne doar o frunză, această mică frunzuliță să prindă rădăcini și să crească iar o plantă în toată regula.
 
În toamna trecută, când ne uitam pe geam cum ploua, am început să aleg uscăturile plantei. I-am povestit atunci copilului exact ce am scris mai sus -  că mi-aș dori să fiu o kalanchoa. I-am povestit și de ce și, apoi, i-am propus să încercăm să vadă că am dreptate. Am plantat o frunză și un lăstar în alte două ghivece. Le-a analizat intens zi de zi, dar când au început să se întremeze, semn că rădăcinile se întinseseră bine, a fost foarte fericit. Acum, una dintre ele are si boboci, iar copilul e peste măsură de încântat.
 
Să nu credeți că a stat liniștit după ce le-a plantat această lecție asta a fost ca-n filmele de Hollywood! Nici pe departe! A avut zile în care a stat numai lângă ghivece, că îmi venea să-l chem și să-l pun să se uite cum îmi crește mie părul și măcar eram unul lângă altul!
 
Și, da, satisfacția supremă a fost că acum câteva săptămâni, după ce le-a udat, a venit la mine și mi-a zis, cu asumarea unui adult:
 
- În sfârșit, am înțeles și eu cum stă chestia asta cu răbdarea. E greu, dar e și frumos!
 
Ca și viața, mânca-te-ar mama de copil!


Urmăreşte-ne pe Facebook pentru ultimele noutăţi Eva.ro