După ani și ani în care am îndurat, gestionat, acceptat, iertat toate remarcile, după mult bullying primit de el la școală, a venit momentul să spunem ce anume a stat în spatele părului atât de lung pe care-l are băiatul meu. (Nu, nu va fi ca-n bancul ”De ce are veverița coada-n spate? Pentru că-n față stă ea!”)

N-am să înșir acum toți pașii acestei povești. Au fost multe motive care l-au dus către această decizie pe care eu i-am respectat-o și chiar l-am apărat cât am putut în fața tuturor. Era micuț când a început să întrebe de ce eu nu am tată, de a murit tatăl meu, apoi să întrebe ce e cancerul, apoi să afle că și copiii fac cancer și multe altele. Niște imagini, niște filme, niște reportaje, toate adunate l-au făcut să întrebe cum poate ajuta el copiii bolnavi de cancer. El, nu eu! Că el nu are bani de donat, el nu are salariu. El cu puterile lui voia să facă ceva pentru ei. Așa s-a apucat să crească păr și am stabilit ca acesta să fie secretul nostru.

A urmat un proces de 5 ani din care am învățat multe amândoi. Am să las mai jos numai câteva exemple:

Câte remarci am tolerat ca mamă de băiat cu părul lung

Cât de greu e să fii diferit în lumea asta! 

Când crezi că le-ai auzit pe toate… 

Azi dimineață, după micul dejun, mi-a spus că a cam venit momentul și ar vrea să se tundă în curând. Consideră că are părul suficient de lung pentru confecționarea de peruci. Am căutat varianta pe care o știam eu, proiectul studenților la medicină ”Zâmbete împletite”, dar am văzut că nu mai colectează deocamdată. 

Scriu acest text cu acordul lui pentru a vă întreba dacă știți alte proiecte, asociații etc și, dacă se poate, el să urmărească acest traseu, dar doar dacă se poate. Bine, el ar vrea să meargă personal să doneze peruca sau perucile, dar nu ar insista să ceară asta. Știți ceva? Ați trecut de curând prin acest proces?

Vă mulțumim!