Tata făcea parte din categoria de taţi despre care era ruşine să vorbeşti. ”Să nu spui!”  a fost unul dintre primele lucruri pe care le-am învăţat de la mama la vârstă mică.

Al familei noastre era faptul că tata era alcoolic şi îsi teroriza familia. Scandalurile erau zilnice. Îmi aduc aminte de nopţi în care mă trezeam speriată pentru că taică-meu o înjura pe maică-mea în crucea nopţii. Motivul? Banal: gelozie, suspiciune - când duşmanul era mama, ori invidie şi frustrare, când ţinta erau fraţii lui. Mult le-a mai greşit tata fraţilor şi surorilor lui. Astăzi, tot surorile lui şi verişoarele mele îi îngrijesc mormântul şi îi aprind mereu o lumânare la Mediaş.

N-a fost vina mea că tata a fost alcoolic şi n-am făcut nimic rău ca să fi meritat asta. Eram un copil fără apărare. L-am iubit oricum pe tata, îl iubesc şi astăzi chiar dacă pare că îl judec aspru. 

Dar cine a avut o copilărie ca a mea ştie, că uneori te ascunzi de lume pentru că tot ce mai poţi să simţi e un vid în suflet. Poţi, uneori, să devii atât de insensibil până la a te decupla afectiv de cei mai dragi.

Nu te poţi vindeca de astfel de traume. Le poţi accepta, te poţi confrunta cu ele, poţi ierta, poţi merge mai departe, poţi să-ţi trăieşti viaţa, dar nu te poţi vindeca. Pentru că tot ce am devenit astăzi persoana care sunt, s-a format în anii aceia, în care nu m-am rugat decât să scap de acasă. Am scăpat, dar am purtat multă vreme povara asta, s-a reacutizat după moartea părinţilor mei. Revine când nu am încredere în mine şi ştiu perfect de unde mi se trage. 

A trebuit să lupt mult împotriva propriilor mele gânduri şi să îmi spun că pot, că sunt deşteaptă, că voi reuşi. 

Un paradox într-o lume care consideră că dizabilitatea e sinonimă cu chinul, nefericirea şi ratarea, nu-i așa? Dar copiii mei sunt iubiţi şi cred că, de fapt, cel mai mare handicap pentru un copil este să fie neglijat sau privat de prezenţa unui părinte.