Dacă la început copiii ne răspundeau la zâmbet cu zâmbet, dacă ne ”citeau” oarecum tonul vocii sau stările, când au început să regreseze undeva înainte de 1 an, copiii nu se mai întorceau când îi strigam pe nume şi eu, mama lor, păream să nu mai exist pentru ei.

La David, cel mai mare, fiind primul copil, nu ştiu când a fost momentul acela, de ruptură, dar el avea încă un contact vizual destul de solid. Totuşi, la vârsta de 2 ani, îmi amintesc că mi-am întrebat soţul: ”Oare copilul ăsta mă iubeşte?”.

 

Citește și povestea lui David: Da, există ieșire din autism      

 

Trebuie să recunosc că David nu e nici astăzi, la 11 ani după acel moment, un copil care să manifeste efuziuni sentimentale. Pare destul de detaşat. O singură David şi-a îmbrăţişat tatăl cu adevărat, adică l-a strâns tare în braţe şi din proprie iniţiativă, acum mai bine de două săptămâni când am plecat doar eu cu el la mare.

 

 

Stiu că David ne iubeşte, cred că putem lucra la partea emoţională şi cred că pot să îl învăţ să îşi arate sentimentele şi emoţiile.

 

Dar în autism, nu copilul e cel care vine spre tine! Tu, părintele, trebuie să mergi înspre el. Tu, părinte, epuizat de nesomn şi de griji trebuie să găseşti calea spre el. Poate fi un joc ce-i face plăcere, un cântecel pe care îl adoră şi pe care va trebui să i-l cânti la neşfârşit, orice îi place e o metodă de a comunica şi de a ajunge la sufletul lui.

Dar mereu este o cale!

George are acelaşi tip de energie cu mine. Cred că ne înţelegem uneori din priviri. El suferă dacă nu sunt acasă, aşa că e normal ca de mine să asculte mai mult. E firesc că eu am reuşit să îl învăţ la toaletă. Cum am reuşit? Cu perseverenţă şi ştiinţa de a-mi cunoaşte foarte bine copilul. Am scăpat de unele temeri şi cred că ştiu exact când să pun piciorul în prag şi când nu.

Dar tot de Moni (terapeuta noastră) ascultă mai bine, când ea spune ”Stop”,  George se opreşte din alergat. Eu pot să urlu să se audă peste Carpaţi, că e degeaba.

Ilincăi îi sunt destul de indiferentă, dar dacă vreau să mă uit la un film, mă asediază cu drăgălăşenia ei, mă lasă să o strâng în braţe şi să o pup, se uită îndelungând în ochii mei. Disimulează, de fapt, nu îi place, face asta doar dacă vrea să obţină ceva. Dar ea încearcă, cel puţin. Pentru că fata mea ar vrea muzică la laptop. Nu o las, mai bine îi cânt. Niciunul din fraţii ei nu a fost capabil de o asemenea disimulare ca să obţină ceva. 

 

Dar şi când reuşeşti, orice e posibil. Pentru că abia după ce se restabileşte ataşamentul, cogniţia progresează si acest progres e mereu urmat de restul abilităţilor necesare unui copil de o vârstă sau alta.

Copiii le fac pe plac părinţilor datorită ataşamentului, pentru că vor să le facă plăcere. Copiii autişti nu vor să facă asta, nici când încep să înţeleagă, interdicţia îi frustrează mai mult.

 

Niciodată un copil autist nu şi-a iubit mai mult părintele pentru că l-a ţinut cu orele la o măsuţă şi i-a sufocat personalitatea. Ba dimpotrivă. Există în toată lumea adulţi cu autism care s-au simţit terorizaţi în copilărie de terapia ABA, de lipsa de consideraţie pentru nevoile, emoţiile şi sentimentele lor. 

Aşa că, mai întâi, înainte de orice terapie, încercaţi să ajungeţi la inima copiilor voştri!

 

 

Ne puteți urmări și pe pagina de Facebook ”Ieșirea din autism”.   

 

Pe aceeasi tema...

• Cum e o zi din viaţa unei mame cu trei copii autiști? Filozofia unei vieţi
• Clasa a V-a e dificilă pentru toţi copiii, dar pentru un copil autist este extrem de grea!
• Cum e școala online pentru un copil autist. ”Sunt mândră și norocoasă că e copilul meu!”
• Ne va omorî foamea mai repede decât virusul!
• Ai voie să nu mai speri, dar nu ai voie să renunţi la luptă!
• Clasa a V-a e dificilă pentru toţi copiii, dar pentru un copil autist este extrem de grea!
• Noi nu stăm acasă de coronavirus, noi stăm acasă de ani de zile!
• Când e vorba de supravieţuire, autismul nu mai contează. Facem ce putem!

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te aşteptăm şi pe pagina noastră de Facebook!