V-am povestit deja despre minunata Temple Grandin. Ştiti? Mereu aminteşte despre mama ei, despre faptul că a presat-o să facă mereu lucruri ”normale”. Educaţia de acasă era la fel de riguroasă în anii `50 atât pentru un copil tipic cât şi pentru cineva ca Temple.

Iar când Temple a ajuns adult a fost rândul ei să îi spună mamei: ”Mamă trebuie să ieşi în faţă şi să vorbeşti”. Iar mama ei, Eustacia Cutler, asta a făcut. Chiar şi în timpul pandemiei, le-a vorbit online părinţilor ca mine.

Astăzi, Eustacia Cutler are 94 de ani, este mama a patru copii, cea mai mare fiind Temple. Când i s-a recomandat instuţionalizarea copilului care primise diagnostic de schizofrenie infantilă, a preferat sa nu facă asta, chiar dacă decizia aceasta a condus până la urmă la divorţul de soţul el.

 

Temple nu a vorbit până aproape la 5 ani, dar la şcoală cineva s-a ocupat intens de ea.

”Temple a intrat în şcoala de masă, dar nu îi spuneam aşa pe atunci”.  Le povesteşte părinţilor despre cum fiica ei a ajuns Profesor la Universitatea Colorado.

”Temple e o fată deşteaptă care a învins dizabilitatea. Ceea ce oamenii trebuie să înţeleagă este că autismul nu se vindecă. Dar putem să ne ajutăm copiii să fie oameni împliniţi.”

 

Mai presus de orice, Eustacia le dă oamenilor speranţă. De aceea cred că e important ca mame ca mine să vorbească şi să scrie despre autism. Să nu le fie frică că vor fi judecate şi să nu se lase pe nimeni să le dea lecţii nesolicitate despre cum să îşi crească copiii.

Nu doar că nu a fost de acord cu instituţionalizarea copilului, dar a luptat mult cu soţul ei, care dorea să demonstreze că e nebună şi să îi ia copiii. Nu a reuşit, dar căsnicia lor s-a destrămat. Toată societatea era împotriva mamelor, a femeilor, ele erau considerate vinovate pentru handicapul copiilor lor.

Multe căsnicii se destramă când copilul este autist. 86 % dintre ele, spune Eustacia Cutler.

Le spune la ce să se aştepte în creşterea şi educarea unui copil cu autism. Le spune care sunt problemele cu care se vor confrunta de-a lungul anilor.

”Nu disperaţi!” este, poate, cel mai important sfat pe care îl dă părinţilor ca mine, şi nu pot să nu îmi amintesc nopţi şi zile în care doar am plâns şi nu am fost un adult funcţional, ci unul disperat. 

”Ce vă doriţi pentru copiii voştri? Să fie împliniţi după standardele lor, nu după ale voastre.”

”Nu disperaţi niciodată. Îşi vor găsi propriul drum!”

”Copilul vostru va fi cine trebuie să fie ca adult, trebuie să vă împăcaţi cu asta.”

”Cu cât educăm mai mult un copil autist, cu atât are şanse mai mari la un loc de muncă mai bun şi se vor descurca mai bine de-a lungul vieţii.”

Citind povestea acestei femei extraordinare, îmi dau seama că am ales bine. Am făcut bine altor părinţi ca mine împărtăşind istoria lui David, devenirea lui continuă. Am făcut bine povestind despre depresia ce mă macină în lupta mea de a-i recupera şi pe fraţii lui autişti. Am făcut bine scriind despre cum se trăieşte cu autismul în casă, despre copilăria mea dificilă, despre relaţia cu părinţii mei care nu mai sunt printre noi, dar datorită cărora am ajuns un adult capabil să îndure multe greutăţi. 

Tot ceea ce sunt și știu eu astăzi ofer celorlalţi pentru a învăţa despre autism altfel decât îl descriu medicii, psihologii, terapeuţii sau cărţile. Pentru a merge înainte mă ghidez după următoarea filosofie: nu există decât un singur drum  - înainte, pentru că atâta timp cât respirăm, mai este mereu o şansă şi o speranţă.

 

Pe aceeasi tema...

• Cum am reuşit să îi fac pe copiii mei autişti să mă iubească?
• Cum a aflat copilul meu cel mare că este autist
• Noi, părinţii de autiști, ne pricepem la autism mai bine decât foarte mulţi specialişti

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te aşteptăm şi pe pagina noastră de Facebook!