Poveștile femeilor bătute de soartă... și de soți
Mama și copilul · Familie / 07.03.2020

”Cum e bărbatul ăsta al tău? E rău? Te bate?” a fost prima întrebare pe care mi-a adresat-o una din surorile mamei. Mătușa mea era deja trecută bine de 84 de ani când a venit acum doi ani la noi, pentru înmormântarea mamei.

Pe mine nu mă mai văzuse de când eram adolescentă, iar pe al meu soţ, evident, nu-l cunoştea. I-am răspuns râzând că nu, gândind atunci că e ciudat că a găsit să mă întrebe exact asta... Dar nu era.

Pentru orice femeie din orice epocă, se pare, nu e lucru mai rău în viaţa de familie decât să te bată soţul.


Omul în care îti pui toată dragostea şi încrederea să te lovească ? 


Pare de neconceput pentru cele mai multe dintre noi, dar ştim deja că violenţa nu cunoaşte graniţe şi nu are legătură neapărat cu gradul de educaţie - am văzut femei învineţite de intelectuali, atât de vinete la ochi că nu ieşeau  din casă fără ochelari de soare și o tonă de fond de ten pe față. Din motive lesne de înţeles, le voi proteja identitatea.

Am auzit astefel de poveşti de când eram copil, cel mai adesea de la părinţii mei, de la femei din cercul apropiat. Am văzut apoi cu ochii mei femei (chiar şi în vârstă) lovite, femei cu copii şi nepoţi care răbdau în continuare cercul nesfârşit al violenţei în familie.

Violenţa în familia mea


Tata a fost alcoolic - genul căruia alcoolul îi scotea la suprafaţă frustrările şi neîmplinirile. De aici, probabil venea și violenţa verbală ieşită din comun. Pe tata nu l-am auzit niciodată înjurând când era treaz. Beat însă, devenea agresiv verbal. L-am văzut îndreptându-se ameninţător către mama, dar nu-mi aduc aminte să fi ridicat mâna asupra ei.  Şi mama spunea la fel: ”Nu m-a lovit niciodată, că-l lăsam în plata Domnului dacă vedeam că o lua razna şi îmi făceam de lucru în baie sau afară în grădină!”.

Lipsa violenţei fizice în familia mea a fost probabil condiţionată de diplomaţia mamei mele care a ştiut mereu când să tacă. Mama mea a fost o femeie cu o viaţă grea. Nu am înţeles niciodată de ce a ales calea asta, recunosc că mi s-a părut laşă că nu l-a înfruntat niciodată. 

Mama a fost mereu împăciutoare, iar eu am jurat că mai bine mor decât să mă umilească vreun bărbat, oricine ar fi el


Mama a fost un înger de om din acest punct de vedere şi l-a iertat pe tata pentru toate abaterile lui comportamentale. I-a găsit mereu scuze: ”anturajul l-a stricat”, ”nu e om rău, e doar rău de gură”. Uneori, vă jur că m-am întrebat dacă nu cumva l-a iubit mai mult pe tata decât pe noi, copiii ei.

Femeile sunt aducătoare de pace


Mama nu voia decât pace în familie, mi-am dat seama la ceva vreme după ce ea a murit. Toata familia noastră, aşa cum a fost, a depins de mama, de la curăţenie şi mâncarea caldă pusă pe masă până la straturile de ceapă, stropitul roşiilor în grădină, măcinatul făinii de mălai şi hrănitul găinilor şi porcilor. Totul a depins de mama.

Nu e de mirare că nu voia decât pace

 
În ochii mamei mele, cel mai grav lucru pe care îl putea face un bărbat era să bea. Violenţa verbală a tatălui meu era mai bine tolerată decât faptul că era alcoolic. Pentru că alcoolul era cel care îl transforma!

De multe ori, aceasta e capcana: bărbatul are scuza că, deşi violent, aduce banii în casă, nu are relaţii extraconjugale, că are grijă de copii sau că pe ei nu îi loveşte. 

De parcă un soţ care-şi bate soţia în faţa copiilor ar avea vreo valoare ca tată! E mai rău decât un tată absent. 

”Parcă mai bine m-ar lovi!”, zicea uneori mama. Nu cred că ştia ce vorbeşte. Ascultând poveşti despre violenţă, despre femei lovite cu pumnul sau picioarele, date cu capul de pereţi la propriu, îmi dau seama că mama chiar nu ştia ce vorbeşte.

”Dacă nu tace şi-l tot toacă la cap, normal că o bate!”


Cumva, în toate poveştile ce ajungeau la urechile mele de copil, femeia purta mereu vina. Ori era prea geloasă, lucru de netolerat la o femeie, ori prea rea de gură că-l provoca când era nervos ori beat, oricum era, tot femeia era vinovată că o încasa.
Toată ruşinea vânătailor sau a fugii din casă în miez de noapte în cămaşa de noapte o purta tot ea. Tot ea purta toată viaţa povara de a-l fi iertat. Mie mi-e greu să cred că o femeie poate ierta aşa ceva

Nu e iertare, e resemnare


E probabil resemnarea de a nu putea schimba nimic, e împăcarea cu o soartă pecetluită din momentul în care vreun copil a depins de ele. Femeile abuzate ştiu că, dacă pleacă, vor trăi cu teamă de a fi urmărite, agresate în continuare, ele ştiu că nimeni nu le va proteja, nici serviciile sociale, nici poliţia şi nici legea. Și asta în cazul în care vor trăi, că România a cunoscut și cazuri în care au fost urmărite și omorâte.

Violenţa NU trece


Un bărbat care o lovit o femeie o va face şi a doua şi a treia şi a o suta oară. Un bărbat care a lovit o femeie, va lovi toate femeile din viaţa lui. Nu cred că bărbaţii de genul acesta tratează discriminatoriu femeile, cred că toate cunosc binecuvântările pumnului lor. Toate sunt rele şi pline de defecte, au tupeul sa aibă o părere diferită, mereu fac ele ceva să merite asta. Numai abuzatorii au toate scuzele din lume.

Violenţa durează o viaţă!


”Şi acum, la 70 de ani, m-a lovit, tu copilă!” mi-a zis, la un moment dat, o femeie mărunţică cu ochii precum cerul. În ochii ei, am citit prima dată resemnarea din ochii femeilor. Captivă într-o căsnicie ce trecuse de aniversarea de aur, femeia din mâinile căreia ieşeau cele mai frumoase covoare de pe Valea Târnavelor nu a avut altă scăpare decât moartea - a lui, căci el s-a stins primul. L-a iertat? Nu ştiu. Nu am cunoscut-o suficient de bine. Din scurta mea interacțiune cu ea, îmi amintesc mâinile ei muncite care, am înțeles din povestiri, au legănat copii si nepoţi, războiul de ţesut şi covoarele ei frumoase.

Nu condamnaţi femeile încă o dată!


Din poziţia celei care nu a trecut niciodată prin aşa ceva, e uşor să spui că femeia are puterea de a alege. O femeie terorizată, o femeie căreia îi e teamă să deschidă uşa propriei case, o femeie care ştie că nu se termină niciodată, ce alegere are? Cum să plece o femeie care a auzit de alte femei ucise în ciuda ordinului de restricţie? Cum să plece o femeie cu copii de mână? Unde? Dacă mai are părinţi care să o primească, poate, dar dacă e singură pe lume? Dacă nu are un serviciu şi depinde de soţ?

Frica


Femeile abuzate se tem şi de umbra lor. Au şi de ce, agresorii rămân agresori oricât de liniştită pare viaţa lor. Majoritatea agresorilor pe care îi ştiu poartă o mască, aceea de soţi şi taţi perfecţi, de bărbaţi respectabili, de multe ori cu slujbe importante sau stresante. Unii îşi folosesc slujbele importante ca să-şi şantajeze victimele sau se comportă exemplar în societate, iar acasă descărcă zilnic o ploi de pumni asupra nevestelor.

O lege strâmbă


Am auzit adesea şi chiar recent de victime care fie nu depun plângere la Poliţie, fie îşi retrag plângerea. Iar agresorul scapă. Mi se pare nedrept în condiţiile în care majoritatea victimelor se împacă cu agresorii de teamă. Este o lege favorabilă agresorilor, nu victimelor. Pe victime, doar moartea le mai scapă de traiul alături de agresor. Uneori chiar moartea adusă de agresor.

În România, o femeie este bătută la fiecare două minute şi găsesc că este înfiorător. Cred că trebuie să ne educăm băieţii cu respect pentru mame, soţii şi iubite în spiritul egalităţii între sexe! Pentru că niciun sex nu este superior celuilalt, iar asta se învaţă din copilărie!





Urmăreşte-ne pe Facebook pentru ultimele noutăţi Eva.ro