Am plecat în prima mea vacanță de adult, undeva prin 2002-2003 și, pentru că așa știam eu că se face, m-am dus la Oficiul Poștal chiar ziua în care am ajuns și am trimis vederi la ăi de acasă.

Cum oferta de vederi era destul de generoasă, bunicilor le-am trimis și ceva în plus - era o felicitare cu mesaj de-a gata. Sigur, însoțită de vederea aferentă, dar am umplut plicul cu toate și le-am trimis așa.

Am observat eu că, după ce plicul meu a ajuns la ei, discuțiile noastre telefonice s-au schimbat, dar cum era vremea muncilor la câmp, am pus răspunsurile în dodii pe seama oboselii și chiar lehamitei de a vorbi cu una care umblă teleleu prin concediu, când pe ei arde cămașa de atâta muncă.

La câteva zile, mi-a zis și mama că au primit vederea de la mine și sunt complet bulversați.

- Vor să știe cine sunt ăia… mi-a zis mama.

- Eh, cine să fie? Mamaie și tataie, am răspuns eu râzând.

A râs și mama.

Când am terminat eu vacanța, nu m-am dus imediat la ei, pare irelevant acum în poveste, dar e un amănunt important pentru mai târziu.

Deci nu m-am dus imediat. Mi-am mai rezolvat chestii prin Capitală, în fine, au mai trecut ceva zile până să plec la țară.

Și apoi, când am ajuns la țară, am ”tras” la mama - la domiciliul părinților, nu la al bunicilor. Deci iar a mai trecut timp.

Am și ajuns, vă dați seama, la un moment dat. A fost bine că au fost zgârciți toată viața și n-au avut câine (pe motiv că mănâncă mult și nu dă nici carne și nici ouă). Dacă ”și-ar fi permis” câine, acela ar fi fost momentul în care l-ar fi pus pe mine.

- Iaaa! Ia uite, Costică, e nepoată-ta! m-a remarcat mamaia din imediat ce am intrat pe poartă.

- Aha, uite că veni pî la noi…

Nepoata lu` mamaie nu mai eram, gata! Tataie, ce să zic de el? Adept în viață al principiului ”negru pe alb”, albastrul din felicitare nu-l convinsese, iar acum aștepta explicații.

Când am intrat în casă, felicitarea de la mine era pe masă.

- Cine sînt, ghia, ăștia? Ce ne trimisăși poză cu ei? Ce să văd io la ei? Păi, noi te-am crescut, ț-am purtat dă grijă și tu acu` îi găsâși p-ăștia? Cine sînt ăștia? Dă unde sînt? Dă ce mai veniși la noi? Du-te la ăia! La ei să te duci d-acu`!

Apoi, către sine:

- Păi, ăștia sînt oameni ca lumea? Da` ce, domne, ea n-avea bunici? Păi, noi ce eram? Și asta e femeie? Uite la ea: femeie bătrână și ea și umblă cu capu` gol!

Apoi, către tataie:

- Costică, zî-i, mă, și tu ceva, nu sta ca mutu! Zî-i și tu!

- Ce vrei, bă, să mai zâc io? E treaba ei, ce vrei să fac acu? a răspuns tataie resemnat.

- Da! Ce să faci tu? Așa ai făcut toată viața! l-a altoit mamaie cu niște cuvinte ascuțite care-ți mergeau la inimă ca lama pe vene.

Până să reușesc eu să înțeleg exact ce se întâmplă, deja scandalul atinsese cote extrem de periculoase, iar eu - după cum reușeam să deduc - eram factorul declanșator. Înițial, în mintea mea limitată, am crezut că mamaia se simte trădată turistic - dădusem meleagurile natale și oamenii de lângă mine pe alte zone cu alți oameni și acum mă întorsesem de unde plecasem.

Aveam să mă prind repede că nu despre trădare turistică e vorba! M-am prins atunci când a zis despre aia bătrână care umblă cu capul gol. Tragedia era în felicitarea de la mine (cea care îmi plăcuse foarte mult și avusesem convingerea că le va merge la suflet). Le-a mers, dar nu cum îmi dorisem eu!

- Noi am crezut că ț-ai găsât alți bunici p-acolo și ne trimeț poză cu ei! Ce ne-am mai uitat la ei! El parcă sămăna un pic înspre ăștia ai lu Boloacă, da`pă ea n-am știut dă un` s-o luăm. Ne-am dat noi sama că nu sînt dup-acilea. Da` io nici n-am putut să dorm. Ăsta bătrânu` mai dormea, da` io, nu. Io n-am putut! Îi mai zâceam: ”Da` bine, mă, Costică? Să nu ne zâcă ea nouă nimica? Să-și găsască ea pă alții?” D-acilea, când am văzut că la noi nu mai vii, am zâs că gata...

Când i-am povestit că aia e o felicitare cumpărată dintr-un oficiu poștal, iar oamenii ăia sunt niște neica nimeni pentru mine, nu îi cunosc, habar nu am cine sunt, am cumpărat felicitarea pentru că m-a atins mesajul, mamaia a rămas cu gura căscată. După o tăcere de mai bine de zece minute, în care a stat pe marginea patului, în capul oaselor, cu picioarele încrucișate și cu mâinile în poală, tot ea spart liniștea:

- Bă, da` și ăștia… Ce cauț, mă, să te pozez tu pă filicitări? Oameni bătrâni! Aia e cu capu` gol, cu cercei, ăla e cu flori la pălărie… Tu mai ești dă poze? Mă, dî la o vârstă, parcă nu-ț mai stă! Și te pui așa pă poze să fii trimis la lume? Ăștia e oameni? Ptiu!

Și, acestea fiind zise, s-a ridicat de pe pat și ne-a invitat să mergem să prășim iarba din potecă (felul ei de a spune, în stil practic, ceea ce tataie ne ilustra folosind expresia ”stăm în drum de-o șaibă”).