Cum copilul meu habar nu avea cum de ne-am oprit brusc, pe stradă, să vorbim cu un străin, ba chiar ne-am și pupat că nu ne-am mai văzut demult, eu am făcut introducerile.

”Ce faci? Câți ani ai? Ești la școală? Și îți place? În ce clasă ești? Îți place și ție vreo fată? Ce note ai la școală?” De parcă astea ar fi întrebări de pus imediat ce ai făcut cunoștință cu un om. Când cunoști o persoană nouă, după ce-i afli numele, să mă iertați, dar sunt convinsă că nu săriți direct cu ”Si câți ani ai? Și unde lucrezi? Și ce salariu ai? Ești combinat?”. La copii, ei bine, chestia asta nu se aplică. Atunci când cunoști un copil, nu contează, intri cu bocancii în viața lui. Din acest punct de vedere ei nu sunt oameni.

Vizibil deranjat, fii-miu, într-un uriaș efort de diplomație după ce răspunsese la primele înterogări, a întrebat dacă chiar trebuie să răspundă. Cumva, mă întreba asta și pe mine, strângându-mă de mână, după destule întrebări.

”Aaa, păi e rușine!” a răspuns cunoștința și am rămas amândoi cu gurile strâmbe. M-am scuzat ”cât de cât elegant”, ca să zic așa, am mărturisit că rușinea nu e la el, ci în altă parte și am încheiat discuția de comun acord. Oricum ne grăbeam.

Am venit spre casă cu acest refren care mi-a marcat și mie viața: E rușine!

Ce e rușine? Cine decide ce e și ce nu e rușinos? Cine este acest judecător al rușinii care le dă câștig de cauză numai adulților? Am crescut în umbra rușinii, toată copilăria mea a fost luptă antirușine pe toate flancurile: să nu îi fac pe ai mei de rușine dacă nu învăț, să nu îi fac pe ai mei de rușine dacă nu mă port frumos, să nu îi fac pe ai mei de rușine dacă nu spun poezii la comandă, să nu îi fac pe ai mei de rușine și punct.

Am crezut, în naivitatea mea, că generația asta nouă de părinți va face tot posibilul să scape de metehnele care ne-au ciomăgit personalitatea. Ei bine, văd acum, la părinți din generația mea, că folosesc în continuare acest instrument al rușinii. Au transformat-o într-o unealtă de parenting și o folosesc cu orice ocazie:

Are copilul un tantrum și s-ar arunca pe jos să plângă? 

Vrea copilul să îi cumperi cel mai otrăvitor dulce de la cea mai bombă tarabă și începe să plângă?

E obosit și nu mai poate avea răbdare la coadă la plătit facturi?

Te oprești de vorbă cu prietena ta pe stradă și copilul trage de tine că vrea acasă?

Vrei să pleci mai repede din parc și copilul se opune?

Fetița ta de 2 ani, care habar nu are de sexualitate și alte chestii, își ridică fustița în parc?

 

Pe aceeasi tema...

• Gestul emoționant al unui tată singur: S-a îmbrăcat „ca o mamă” pentru serbarea de la școală a fetiței sale
• Cel mai important lucru pe care îl pot face mamele pentru băieții lor
• Copilul tău nu are datoria să te facă fericită!
• Un copil are nevoie de iubire, nu de moștenire

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te aşteptăm şi pe pagina noastră de Facebook!