Scriu rândurile astea și din postura unui copil, dar și din postura unei mame. Sigur că nu mi-aș lăsa părinții să sufere și sigur că le-aș fi alături, dacă ar avea nevoie, însă sunt și mamă. Și din poziția asta, e ultimul lucru pe care mi-l doresc. De ce aș vrea să fiu o povară pentru copilul meu? Pentru că mi-am sacrificat eu tinerețea pentru el? Păi, dacă am făcut asta, mă gândesc eu că bietul copil n-are nicio vină. Dacă fac asta, o fac pentru că așa aleg eu. Relația părinte-copil nu e un schimb pe schimb. Relația părinte-copil ar trebui să fie una de ghid-elev. Și ghidul este, desigur, părintele. 

Nu știu câte mame voi supăra, însă în ziua în care nu voi mai putea să am grijă de mine, voi face orice, dar nu mă voi pune în cârca copilului. Cred că fiecare dintre noi este dator să-și asigure bătrânețea. Să facă lucrurile în așa fel încât să nu sacrifice tinerețea copilului pe bătrânețea părintelui. 

În schimb, îl fac și îl cresc ca să poată fi LIBER. INDEPENDENT. CURAJOS. Și pe cuvântul meu dacă asta înseamnă să-l transform în bastonul meu la bătrânețe. Ca mamă, mi s-ar părea un lucru atât de egoist să am pretenția să fiu ajutată de copilul meu, însă din papucii copilului părinților mei, văd lucrurile diferit. Știu că nu aș putea să stau cu mâinile în sân, nu aș putea fi fericită știind că lor nu e le este bine, nu aș putea pune capul pe pernă știind că au nevoie de mine. 

Așa m-au crescut. Totul pentru mine și atât de puțin pentru ei.  

 

Din conflictul ăsta interior pe care îl trăiesc acum, am o singură concluzie: Oferă-i totul copilului tău, dar nu te aștepta să-ți fie asigurare la bătrânețe. Dacă o va face, lasă-l să fie decizia lui. Dacă nu o va face, să nu-ți amărăști sufletul. Și gândește-te numai în felul următor: Ce faci dacă va fi nevoit să plece departe de tine? Sau ce va face el dacă va fi departe de tine?

 

Nu, copilul nu este dator să aibă grijă de tine la bătrânețe! Tu cum vezi lucrurile?

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te aşteptăm şi pe pagina noastră de Facebook!