Am participat recent la unul din suficientele târguri organizate de școala copilului meu. Participă toate clasele, iar din toate clasele, fiecare elev trebuie să vină cu ceva și... cu un părinte, de preferat. Că facem decorațiuni, că facem prăjituri, murături sau fripturi, toate ajung pe masa de expoziție.

Ziua evenimentului e un fel de ziua nunții.

Mă trezesc devreme, pun ceva la cuptor (în funcție de ce am decis să ducem), aranjez, decorez, trezesc și copilul mai devreme. E frumos! Din păcate, după 5-6-7-8-9 astfel de târguri, când ești mamă singură cu job, casă, copil, cam ajungi la capătul puterilor. Am ajuns, la ultima sărbătoare, să-i cer copilului să nu se supere pe mine pentru că efectiv nu mai pot.

Nu mai pot face și asta!

Problema mea nu era că trebuia să muncesc să fac ceva, ci că trebuia să mă duc și acolo! Să fiu acolo! Mi-ar fi foarte simplu să trântesc o plăcintă pe care să i-o pun în brațe și să-mi văd de treabă. Dar nu e chiar așa. Copilul vrea să vin și eu, se simte bine să fiu și eu acolo, își dorește din toată inima să mă vadă acolo, astfel încât a ajuns în punctul în care m-a rugat să facă el clătite și eu doar să vin. Eram obosită, aveam multe altele pe cap, dar am zis că voi face tot posibilul și voi merge.

Nu mi-a fost simplu, dar am reușit să merg jumătate de zi. Pentru el! Aveam să constat, pentru prima oară (asta pentru că până acum nu am fost niciodată atentă la acest aspect), că suntem, de fapt, numai 5-6 mame de fiecare dată. Aceleași! An de an! Eveniment de eveniment! Am și ajuns să discutăm despre asta.

Toate eram de acord că ar fi frumos să vină cât mai mulți părinți, să se implice mai mult de 5-6-7.

Eu, știind cât de greu mi-a fost mie de această dată, am încercat să argumentez faptul că nu e ușor și nu toți își permit acest ”lux”. Există părinți care nu pot lipsi de la muncă! Există părinți care au multe alte probleme pe cap! Există părinți care, pur și simplu nu au cum, și punct! Și atunci, una dintre mămicile din ”comitet”, mi-a întrerupt discursul foarte abrupt. M-a strâns de braț și mi-a zis ferm, ca la copiii mici:

 - Fata mea, am acasă doi copii, doi câini și un soț! Și am și loc de muncă! Nu-mi spune că nu se poate! Asta vrei să-mi spui? Că nu se poate? Eu mi-am luat jumătate de zi concediu să vin aici! Am făcut-o nu pentru sărbătoare, nu pentru fală, nu că nu aveam ce face! Am venit pentru copilul meu! Pentru că e important pentru el! Așa că nu-mi zice tu mie că nu se poate! Se poate! Trebuie numai să vrei! Crede-mă!

Și mi-am înghițit vorbele și da, i-am dat dreptate! Trebuie numai să vrei! Din păcate, acest ”numai să vrei” este prea mult pentru unii, chiar și când e vorba despre copiii lor!