În familia mea eu am fost întotdeauna ceea ce se cheamă răţuşca cea urâtă. Sora mea mai mare a fost frumoasa familiei, răsfăţată, adulată, venerată. Eu, deşi sunt deşteaptă, am învăţat şi am depăşit-o pe sora mea ca nivel intelectual, sunt în continuare în umbră.

În familia mea eu am fost întotdeauna ceea ce se cheamă răţuşca cea urâtă. Sora mea mai mare a fost frumoasa familiei, răsfăţată, adulată, venerată. Eu, deşi sunt deşteaptă, am învăţat şi am depăşit-o pe sora mea ca nivel intelectual, sunt în continuare în umbră. Asta şi din cauza firii mele mai rezervate, sunt mai timidă şi probabil foarte uşor de călcat în picioare de toată lumea. Părinţii mei s-au folosit întrotdeauna de mine, s-au mândrit cu realizările mele la şcoală, dar parcă şi asta au făcut-o tot ca s-o scoată în faţă pe sora mea, Ioana. Pe principiul „ia uite, Ioana, ce soră deşteaptă are!”. De parcă ar fi avut ea vreun merit pentru nopţile mele nedormite.

Viaţa m-a ajutat să părăsesc destul de devreme familia şi să mă stabilesc în alt oraş, după studii, unde locuiesc şi acum, şi unde m-am căsătorit. Când l-am cunoscut pe Dan eram în convalescenţă după o relaţie furtunoasă cu iubitul meu din liceu, care durase mai bine de şase ani. Tot din cauza Ioanei m-am despărţit şi de el, pentru că Ioana nu suporta ca şi eu să am un iubit, un admirator. Trebuia ca toţi bărbaţii de pe o rază de câţiva kilometri în jurul oraşului nostru să o venereze numai pe ea.

Dan, alt oraş, job-ul, o carieră promiţătoare, pentru mine au fost tot ce se putea mai îmbucurător la vremea respectivă. Aşa că am făcut pasul necugetat al căsătoriei confundând senzaţia de uşurare, de bine, că scăpasem din familie, cu dragostea faţă de el. Pe Dan nu l-am iubit niciodată ca pe primul meu iubit, chiar dacă el este un om bun în esenţă. Dar cu timpul constat că multe din trăsăturile lui mă nemulţumesc. În primul rând bea cam mult, şi de îndată ce ne-am căsătorit mi se pare că s-a cam plafonat. Se complace într-un job călduţ şi atât. Eu sunt cea care munceşte mult şi aduce bani în casă. Dar există şi părţi bune, iar pentru asta am decis să-mi menţin căsnicia, pentru că, în fond, nu există vreuna perfectă.

Problemele apar ori de cât ori ne întâlnim cu familia mea. Pentru că din păcate asta se întâmplă la sărbători, nu putem să-i ocolim. Ori de câte ori se întâlnesc Dan cu Ioana, şi se mai amestecă şi mama, ies scântei. Oamenii ăştia trei pur şi simplu nu se înghit. Şi fiecare pretinde că-mi vrea mie binele. Ioana şi mama nu-l înghit pe Dan pentru că spun ele că el trăieşte de pe urma mea. Dan nu le suferă pentru că ştie că ele îmi bagă în cap chestiile astea, dar şi că eu în continuare îi ajut pe ai mei cu bani. Şi consideră că relaţia mea cu familia este condiţionată de banii pe care-i trimit acasă.

Ultima întâlnire furtunoasă a avut loc anul trecut de Paşte, când am zis că după cinci ani de căsnicie s-or fi mai netezit relaţiile între cele două familii. Dar pur şi simplu cei trei nu puteau să stea în aceeaşi cameră fără să se insulte. Şi niciunul nu ceda. A fost atât de supărător pentru mine, m-am simţit atât de umilită şi fără valoare încât la întoarcerea acasă am încercat să mă sinucid. Se acumulaseră mai multe, căsnicia mea nu mergea aşa cum îmi imaginam că ar trebui, mă simţeam oricum nefericită, iar capacul pus de sora şi mama de Paşte a fost de ajuns. Am dat drumul la gaz în bucătărie şi am închis uşile şi ferestrele. Ştiam că Dan e plecat cu prietenii la bere, aşa că aveam tot timpul din lume să... adorm definitiv. A venit înaintea lui Dan o vecină care are chei de la apartamentul nostru, pentru a hrăni pisica atunci când suntem noi plecaţi. A simţit miros de gaz pe scară şi a descuiat uşa.

M-am trezit la spital, cu Dan alături, îngrozită că trebuie să continui. Am făcut câteva luni tratament psihiatric şi teoretic sunt mai împăcată cu situaţia. Totuşi, lucrurile nu sunt nici pe departe rezolvate. Mama şi Ioana nu ştiu de tentativa mea. Şi insistă mereu să merg în vizită, dar fără Dan. Dan mi-o scoate pe nas ori de câte ori se iveşte vreo ocazie în care am putea merge în vizită la ai mei. „Vrei să te aducă iar în pragul nebuniei?” mă întreabă.

Adevărul e că mi-e groază să mă gândesc. De Crăciun i-am refuzat politicos şi le-am spus că plecăm din ţară. De Paşte la fel. Mama mă tot presează la telefon că nu m-a mai văzut demult şi mă ameninţă că vine ea la mine dacă nu o vizitez. Mi-e groază numai de gândul revederii, dar în acelaşi timp mi-e şi dor de ei. Sunt familia mea, totuşi. Dar cum să fac să-i împac?   

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.