Se zice că cine nu e gelos măcar un pic nu iubeşte. După cinci ani de căsnicie cu un om care îmi controlează bolnav fiecare mişcare vă spun că gelozia, indiferent de doza în care e simţită, e o boală periculoasă care face viaţa un calvar.

Se zice că cine nu e gelos măcar un pic nu iubeşte. După cinci ani de căsnicie cu un om care îmi controlează bolnav fiecare mişcare vă spun că gelozia, indiferent de doza în care e simţită, e o boală periculoasă care face viaţa un calvar.

Eu sunt practic o prizonieră în această căsnicie în care am intrat de bună voie, cu dragoste şi speranţă. Iubirea soţului meu s-a transformat, însă, în timp în obsesie de control şi teama de a nu fi înşelat. Îmi verifică telefoanele, emailurile, locurile în care merg singură sunt foarte puţine, şi cu multă suspiciune acceptă că trebuie să merg acolo pentru că sunt legate de munca mea. Dacă ar fi fost după cum ar fi vrut el ar fi trebuit demult să renunţ la job, ca să fie sigur că nimic din ce fac eu în afara casei nu-i scapă controlului. Dar pentru că atunci când ne-am cunoscut eu tocmai terminasem o şcoală de asistente medicale, şi am fost norocoasă să găsesc un loc de muncă bun într-o clinică privată, a acceptat că avem nevoie şi de venitul meu în familie.

La început atenţia lui copleşitoare m-a măgulit şi m-a făcut să mă simt foarte ocrotită, dorită, iubită. În timp însă am început să mă sufoc în atmosfera asta şi am început să avem discuţii despre lipsa lui de încredere în mine. Mi-a zis că nu se pune problema să aibă încredere într-o femeie, pentru că el ştie că nicio femeie nu poate rămâne fidelă prea multă vreme. Şi că vrea să păstreze căsnicia noastră cu orice preţ.

El provine dintr-o familie destrămată, mama lui i-a părăsit, pe el şi pe tatăl lui, nu ştiu exact motivul, dar el susţine că s-a dus după alţi bărbaţi. E greu de crezut doar versiunea lui, dar nu am stat să cercetez situaţia. E suficient pentru mine faptul că modul în care se manifestă el are aceste rădăcini în copilărie.

Am început să mă tem pentru relaţia noastră pentru că vedeam că tot ce îi spuneam este privit cu suspiciune. Şi ştiţi cum se întâmplă, atunci când ştii sigur că nu vei fi crezut, şi vrei să convingi, începi să abuzezi de detalii şi de cuvinte care să convingă, şi parcă devii şi mai puţin credibil. Văd cum relaţia dintre noi se deteriorează zi de zi, în mărunte confruntări pe care le ducem pentru lucruri care sunt fireşti în orice altă familie.

De exemplu să pot ieşi în oraş cu nişte prietene. El e foarte suspicios, de ce o femeie măritată să iasă în oraş la o cafea cu alte femei singure, de parcă gândul oricui ar fi numai la agăţat. Ori de câte ori mă invită în oraş prietene din şcoală, el se autoinvită. Şi deşi vede că e singurul bărbat din grup, nu se lasă descurajat de asta. Iar ele au învăţat să-l accepte, pentru că văd că nu au încotro.

El nu este de acord să avem copii. Am rămas însărcinată la începutul căsniciei, dar atunci am decis de comun acord să întrerupem sarcina pentru că eram prea tineri. Eu aveam doar 22 de ani şi el 25. Apoi el a început să-mi spună cât de mult apreciază faptul că sunt doar a lui şi că nu ar accepta niciodată să mă împartă cu nimeni, nici măcar cu un copil care să fie rodul iubirii noastre.

Îmi dau seama că acceptând în timp toate abuzurile astea ale lui mi-am semnat practic condamnarea. Îmi va fi imposibil să ies vreodată din această căsnicie, pe care doar moartea o va încheia, probabil. În prezent sunt împărţită între dragostea pe care i-o port, şi revolta care mă încearcă la gândul că nu am niciun pic de libertate şi încredere din partea lui.

Am încercat să mergem la un moment dat la un psiholog, dar în momentul în care lui i s-a spus că gelozia este doar în capul lui şi că nimic din ea nu este justificat de vreo acţiune a mea, a decis că nu mai vrea să mergem, pentru că nu era de acord cu ce spunea psiholoaga. Aşa cum m-a învăţat ea, am încercat de atunci să-i subliniez mereu lui Dorin că îl iubesc şi că nu voi face niciodată nimic care să-l trădeze sau să-l rănească. Încerc să-i construiesc încrederea pe care nu a avut-o niciodată în femei, dar după cinci ani simt că nu progresăm deloc. Dimpotrivă, eu sunt singura care s-a adaptat la toate cerinţele lui şi şi-a pierdut orice urmă de independenţă ca fiinţă umană.

Singurele locuri în care mai merg singură sunt WC-ul şi clinica la care lucrez. Deşi şi acolo sunt controlată la telefon, şi aşteptată la ieşire ca nu cumva să ajung în altă parte decât acasă, fără el.

Mi-e teamă de momentul în care revolta va învinge dragostea şi voi vrea să ies cu orice preţ din această căsnicie.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.