Sunt o femeie tânără, sănătoasă, am și ceva minte (nu mă laud), muncesc de la 20 de ani și am o carieră mulțumitoare. Totuși am ajuns la aproape 30 de ani să fiu singură, după câteva relații eșuate, și simt că pe măsură ce trece timpul asta își pune o amprentă prea grea pe sufletul meu.

De trei ani de zile nu am fost atinsă de un bărbat și sunt momente în care cred că voi muri și nu voi mai simți vreodată cum e să fii sărutată.

Sunt convinsă că astfel de experiențe traversează și alte femei ca mine, dar suntem prea mândre sau poate timide ca să le împărtășim cu alții. Eu una nu am nici măcar o prietenă apropiată căreia să-i pot spune așa ceva. Am prietene, dar mi-e jenă să le mărturisesc asta. E prea intim, dar în același timp apăsător și sufocant, de aceea am ales calea asta a scrisorii anonime. Și vă întreb, ce trebuie să facă o femeie în situația asta, ca să se simtă femeie? Un bărbat se relaxează sau se descarcă mergând la prostituate. Dar pentru o femeie ce căi sunt?

Știu că există și cocote masculine, dar n-aș putea niciodată să plătesc pe cineva ca să se culce cu mine. Nu am încercat nici aventurile de-o noapte, pentru că nu sunt genul meu. Nu cred că aș putea să fiu satisfăcută de o „partidă de sex” fără să simt totuși ceva pentru bărbatul acela. Totuși simt nevoia apropierii fizice, a mângâierilor, a intimității cu un bărbat.

Nu e vorba că vreau neapărat să mă mărit sau să leg de mine primul bărbat care-mi iese în cale. Că tot aud teoria asta că femeile singure sunt disperate și că bărbații simt asta și fug instantaneu de ele. Dar am măcar pretenția ca un bărbat să mă dorească și ca om, înainte de a fi stârnit de mine ca animal-de sex opus.

Nu înseamnă că nu am propuneri de la bărbați, însă nu mă satisfac. Nu sunt neapărat pretențioasă, nici respingătoare, ci pur și simplu am niște așteptări care includ acest „set de proceduri” să zicem. Nu pot fi agățată ca o vită și pusă într-un cârlig pentru câteva ore. Cred că de aia suntem oameni și avem un intelect, ca să ni-l folosim chiar și atunci când vrem să ne împerechem, nu?

Dar sunt un pic descumpănită de lumea în care mă învârt. De comportamentul bărbaților și poate de faptul că pe măsură ce trece timpul se îngustează și șansele mele de a mai găsi un partener satisfăcător. Am căutat și activ o perioadă, am așteptat și să se întâmple ... să apară cineva, dar iată sunt trei ani, o perioadă lungă atunci când ești singur, și simt că lucrurile nu se vor schimba.

Poate greșesc eu pe undeva, nu-mi dau seama, totuși nu sunt o pustnică, nici o nesuferită, am amici, prieteni, ies în oraș, merg la filme, la teatru, sunt „de gașcă” cum se spune, însă nu reușesc să atrag un bărbat cu care să vreau să merg mai departe de o întâlnire întâmplătoare. Și cred că am obosit. E prea devreme pentru asta, dar trei ani de singurătate pot îmbătrâni mai devreme decât 20 de ani de căsnicie cu bărbatul nepotrivit. Pur și simplu nu știu cum să procedez. Orice sfat e binevenit.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.