Probabil că multe dintre voi o să spuneți că sunt nebună sau o să mă blamați pentru ceea ce o să vă povestesc. Și parțial vă dau dreptate. Cândva și eu credeam că tot ce am acumulat în ultimii zece ani din viața mea va fi de ajuns pentru a mă aranja pe viață, pentru a fi fericită.

Și totuși iată-mă că sunt acolo unde am visat și nu e deloc așa cum credeam. Adică nu simt nimic pentru toate astea, deși sunt exact așa cum mi le-am dorit. De ce?

Când am terminat liceul am fost puși toți să facem un eseu despre ce dorim să realizăm în viață și unde ne vedem peste zece ani. Eu am scris că vreau: o carieră în business, un bărbat frumos și deștept, care să mă iubească, apoi un copil și, bineînțeles, bani. Ordinea cam asta era. Profesoara de filosofie a râs și a spus că dacă le bifez deja pe toate în primii zece ani de după liceu, o să mă plictisesc în restul vieții.

Am crezut atunci că glumește, în fond nici eu nu eram așa de convinsă că le voi „bifa” pe toate atât de repede. Dar așa cum spune zicala aia „ai grijă ce-ți dorești că se poate îndeplini”, viața mi le-a oferit pe toate ca pe tavă. Am terminat facultatea și m-am căsătorit cu bărbatul visurilor mele. El nu e român, așa că a trebuit să mă mut cu el în Franța. Unde administrăm afacerea familiei lui, un mic lanț hotelier care îmi oferă posibilitatea să aplic în practică ce am învățat în școală.

Soțul meu este un tip extraordinar, mă iubește îmi oferă tot ce îmi doresc, iar acum doi ani mi-a oferit și darul suprem: încă o viață, pe fiul nostru. Suntem împliniți. Oricine ne-ar privi din afară ar spune asta. Și nu e nimic neadevărat. Ne înțelegem foarte bine, ne merge bine, și totuși ceva în mine e rău. E un pustiu în sufletul meu ce nu se lasă umplut cu nimic din tot ce mă înconjoară, deși toate sunt părți din viața mea pe care mi le-am dorit dintotdeauna.

Știu că fericirea e un cuvânt mare și că oamenii în general se feresc să spună că sunt fericiți, pentru că se consideră că asta nu e o stare continuă. Eu am analizat pe toate fețele viața mea și mi-am dat seama că aș avea toate motivele să fiu fericită cu ea, și totuși simt adesea impulsul de a plânge. Fără motiv. Simt adesea că tânjesc după ceva nedefinit. Nu am prieteni aici, în afara soțului meu, dar asta nu ar fi chiar un neajuns pentru că nici în țară nu am avut prieteni foarte apropiați. Nu știu dacă asta îmi lipsește sau ce anume.

Mă trezesc dimineața cu o tristețe cumplită în suflet și mă întreb de multe ori pentru ce continui să mă trezesc. Știu că astea sunt semnele unei depresii, care m-a cuprins mai mult după ce am născut, dar am refuzat până acum să fac cunoscute aceste simptome soțului meu sau celor apropiați. Am crezut că sunt trecătoare, dar iată că de mai bine de un an nu mai trec. Pe de-o parte mă tem că nu aș fi înțeleasă – în fond, cum vă spuneam, nimeni nu poate să conceapă așa ceva, de ce să fii nefericit când nu ai motiv? – pe de altă parte pentru că n-aș vrea să le stric inutil dispoziția soțului și copilului meu. Pentru ei sunt mereu veselă și fericită. Dar vă scriu pentru că am nevoie de un sfat. Nu știu cum să procedez și dacă trebuie să iau măsuri pentru asta. Sau dacă e ceva normal pentru femeile care ... au totul și nu-și mai doresc nimic. Oare am ajuns la capătul provocărilor vieții?

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.