De câte ori te-ai uitat la tine și ți-ai spus: „Mi-aș dori să am și eu buzele un pic mai mari...” sau „Ce n-aș da să fiu și eu mai slab/ă!”? Parcă oricât de mult timp ai petrece încercând tehnici de machiaj noi sau exerciții fizice, niciodată nu ești 100% mulțumit/ă de ce vezi în oglindă. A ajunge în acest punct poate fi foarte dificil, pentru că problema reală nu vine de la felul în care arăți, ci de la percepția propriei imagini.

Social media nu ne ajută, ci dimpotrivă: prin volumul enorm de conținut în social media se formează ușor trend-uri și "standarde" privind ce este social acceptat și dezirabil estetic la nivel global. Aceste tendințe exclud varietatea naturală a fizicului uman, concentrează atenția pe o singură tipologie fizică validată și validabilă, iar expunerea excesivă la astfel de tendințe ne poate face să ne simțim inadecvați, excluși. Despre problemele de body image, de unde vin ele și cum le putem rezolva, am discutat cu Laura Stoia – Djeska, psihoterapeut Hedepy.ro, platformă online al cărei scop este de a ușura calea către psihoterapie, cu peste 300 de psihoterapeuți afiliați din 11 țări.

Care sunt cele mai afectate categorii demografice?

 
În funcție de vârstă, adolescenții sunt mai vulnerabili la probleme de imagine corporală - corpurile lor trec prin transformări puternice și sunt adesea neînsoțiți sau însoțiți deficitar în acomodarea la aceste schimbări. În funcție de sexul biologic, femeile sunt expuse de la vârste mici la mesaje cu standarde stricte despre cum „trebuie” să arate corpurile lor. Tot aici, o categorie vulnerabilă este și cea a persoanelor care nu se regăsesc în genul atribuit sexului biologic. În funcție de capacitățile fizice, persoanele cu dizabilități genetice sau obținute în urma unor accidente/boli se pot confrunta cu probleme de imagine corporală.

Ce răni sunt asociate cu un sentiment de body confidence scăzut? Cum le-am dobândit?

 
Încrederea în capacitățile corporale și stima de sine se dezvoltă în primii ani de viață, în relațiile de atașament primare (cu părinții și persoanele care ne îngrijesc constant). Experiențele adverse din copilărie conduc la dezvoltarea de dificultăți și probleme de sănătate mintală și fizică - mă refer la abuzurile fizice, emoționale și/sau sexuale, neglijarea fizică și/sau emoțională, unde includem și abandonul, prezența dependențelor sau a bolilor mintale în familia de origine și expunerea copilului la acestea, separarea părinților, expunerea la violență domestică și încarcerarea unui membru al familiei de origine.  

Există și alte câteva aspecte ale relației cu îngrijitorii noștri primari care ne formează încrederea în propriul corp. Unul e limitarea autonomiei psihice și fizice printr-un stil de parenting hiper-protector. „Ai grijă să nu cazi”, „nu face x sau y ca să nu pățești z”, „ai grijă să nu te murdărești”, „lasă că îți dau/fac eu, nu face tu”, „nu ești în stare de nimic” etc. sunt mesaje verbale și comportamentale ce contribuie la formarea de credințe nocive despre cum și cât de capabili suntem, inclusiv fizic. Există și extrema opusă, a hiper-activității fizice pentru scopuri exclusiv estetice sau cultura dietelor la nivelul familiei.  

Un alt aspect e felul în care suntem învățați să ne raportam la sexualitate în general și la sexualitatea noastră individuală, în particular. Dacă mi se schimbă corpul (la pubertate) și eu nu înțeleg aceste schimbări și, mai mult, cei din jur le primesc cu rușine și comportamente de blamare, sunt șanse mari să interiorizez această abordare, concluzionând că e ceva în neregulă cu mine.

Ce să faci ca să nu te mai compari mereu cu alții? Dar cu propria ta versiune mai tânără?

 
Dacă obișnuiești să te compari compulsiv cu alții și ieși pe minus, e util să-ți verifici criteriile de evaluare (sau ceea ce numesc verificarea realității). Persoanele pe care le folosesc ca standard sunt în aceeași tipologie fizică cu mine sau suntem în lumi diferite? Dacă vreau neapărat să-mi construiesc un obiectiv de schimbare fizică, e mai eficient să mă uit în jur la cei „ca mine” și să-mi iau repere de acolo. Am pus accent pe „să-mi construiesc”, pentru că un alt lucru util este să mă întreb la ce intenționez să folosesc aceste comparații. Să verific cu mine dacă ce vreau să schimb vine de la mine, în mod autonom, sau este ceva ce am învățat că „trebuie” să fie altfel decât e acum. Dacă e varianta cu „trebuie”, pot explora cu mine daca acest obiectiv învățat e relevant pentru cine sunt eu acum sau nu, și-apoi să aleg dacă vreau să îl păstrez sau să mi-l schimb.

Spre exemplu, lucrez cu multe persoane care au dezechilibre hormonale și boli autoimune (SOPC, tiroidite etc.). Aceste probleme dau simptome foarte variate și neplăcute, atât fizice cât și psihice, cum ar fi oboseala cronică, ceața mentală, simptome anxioase sau depresive, luarea în greutate, dificultăți reproductive. Mulți oameni afectați de aceste probleme se auto-blamează că nu pot performa sau nu pot arăta la fel ca alte persoane metabolic sănătoase. Un pas enorm în vindecare se face prin documentare și înțelegerea realității personale. Mai ajută și să ne uităm la ce am câștigat odată cu creșterea în vârstă și să valorizăm asta. De multe ori tindem să ne îmbufnăm iremediabil la un rid...și să uitam că odată cu el am câștigat niște înțelepciune.  

Cum răspunzi la hate/bullying?

E important să facem diferența între răspunsul intern și răspunsul în extern. Procesarea răspunsului intern presupune explorarea, recunoașterea și înțelegerea emoțiilor pe care le trezește comportamentul agresiv orientat către mine, precum și ce credințe despre mine, despre oameni și lume sunt confirmate sau subminate de acest comportament. Pe scurt, dacă eu cred despre mine că în esență nu sunt ok, un act de agresiune orientat către mine poate veni ca o confirmare („normal că mi se întâmplă asta”), și/sau mă pot simți incapabil să mă apar („e groaznic ce mi se întâmplă, dar nu pot face nimic” ). De aici, următoarea direcție de lucru este către rescrierea acestor credințe.

Răspunsul în extern e construit din 2 componente principale: crearea de spațiu pentru mine (sau pauza de conștientizare) și dezvoltarea capacității de a pune limite. O componentă secundară este accesarea de resurse de suport externe. Pauza de conștientizare e o abilitate de a răspunde autonom. Îmi dau timp și spațiu să identific și recunosc cum mă simt vis a vis de ce vine către mine și să îmi amintesc că opinia unei alte persoane nu mă definește. Există spațiu între mine și agresorii mei. Iar în acest spațiu eu pot acționa. Limitele variază în „intensitate” de la a spune „asta nu e ok pentru mine, încetează”, la a ieși din relație/interacțiune pentru propria protecție. E important să învățam că e ok să spunem „nu”, și că e ok să plecăm atunci când celelalte opțiuni de limite nu funcționează.

Cum știi că/când ai ajuns la gradul de încredere în tine care te face să te accepți așa cum ești?

Când te gândești la tine și te bucuri. Acest concept de „încredere în sine” nu e această aură magică în care ne simțim invincibili, omnipotenți, îndrăgostiți de personalitatea și aspectul nostru. În viața reală avem zile bune și zile proaste, zile în care avem îndoieli despre ce facem și încotro ne ducem… uneori ne place ce vedem în oglinda, alteori parcă ceva nu e tocmai pe gustul nostru. Cred că încrederea în sine este, de fapt, încrederea că în oricare dintre ipostazele noastre suntem capabili să ne gestionăm viața de zi cu zi, să ne urmăm aspirațiile și că suntem ok așa cum suntem.

Durata procesului cred că variază de la persoană la persoană. Pentru unii, oameni acceptarea e ceva ce reușesc în câteva luni, altora ne ia ani. Nu e o rețetă sau un standard - vorbim de un univers intern extrem de complex și unic pentru fiecare om în parte. Un pas ce poate fi realizat intenționat și conștient este relaționarea: pentru a ne rescrie povestea internă despre noi avem nevoie de relații care să spună o poveste nouă (relații în care ni se dau siguranță, validare, acceptare, confirmare, autonomie). O astfel de relație e cea terapeutică, deși nu aș vrea să o glorificam și să spunem că e singura resursă pentru a împlini aceste nevoi. Relațiile colegiale, de prietenie, de cuplu pot avea și ele rol vindecător dacă sunt dezvoltate cu persoane stabile, de încredere, protectoare. Întrebarea este: ce poveste îmi spun relațiile mele despre mine?

Cum susține terapeutul un client cu stima de sine foarte scăzută?

 
În terapie, și acum vorbesc din perspectiva metodei mele, lucrăm la acceptarea de sine și stima de sine prin construirea relației terapeutice. Simultan cu conținutul specific procesat (amintiri, fapte, emoții, gânduri etc.) puterea reparatoare a procesului terapeutic stă în cum se dezvoltă relația dintre terapeut și client.  

Caut ca în fiecare interacțiune să ating patru parametri:

 

Contact - să fiu prezentă și implicată, invitând clientul să fie prezent și implicat, pentru a modela o relație autentică. Ascult activ și creez un spațiu de deschidere și încredere, care reprezintă bazele autenticității. Prin contact învățam că e ok să ne arătam așa cum suntem.
Contractare - ofer autonomie sau, dacă vreți, putere clientului prin a susține definirea obiectivului terapeutic de către acesta și a dezvolta împreună un acord despre cum vom ajunge la acest obiectiv. Este o experiență relațională care transmite mesaje precum „eu pot”, „eu pot și e ok să decid pentru mine”, „eu știu ce am eu nevoie, nu altcineva”, „e ok să îmi împlinesc nevoile”.
Acordarea - să rezonez la nivel profund cu persoana din fața mea, emoțional, cognitiv, la nivelul senzațiilor corporale. Uneori ceea ce simt și percep eu este în acord cu ceea ce simte și percepe celălalt, alteori e diferit și asta e ok. Identificăm, verbalizăm. Prin asta clientul învață că toate experiențele din universul lui interior sunt reale, sunt valide, sunt ok și sunt primite în relație cu o altă persoană și cu sine.  
Implicare - să arăt un interes real pentru persoana din fața mea și ceea ce aduce în spațiul terapeutic, explorând cu curiozitate și blândețe. Experiența aceasta de relaționare transmite mesaje precum „ești văzut”, „ești important pentru mine”, „ești ok”.

Cum ne influențează percepția asupra propriei imagini platformele online (Facebook, Instagram, Tik-Tok, etc)?

Pe scurt, în 2 moduri principale: prin satisfacerea nevoilor noastre de apartenență și autodezvoltare, și prin activarea sistemului de recompensare din creier. Oamenii au o nevoie înnăscută de a fi în comunitate și de-a se simți acceptați. Social media ne oferă o platformă pentru conexiuni și pentru a ne evidenția asemănările cu ceilalți. De asemenea, avem o aspirație constantă către autodezvoltare, care se poate reflecta în modul în care ne prezentăm online.

Feedback-ul pozitiv (aprecierile, like-urile) activează eliberarea de dopamină în creier – e o recompensă neurochimică care ne oferă o senzație de bine și ne motivează să repetăm comportamentul care a generat-o. Prin urmare, căutăm în mod inconștient să ne satisfacem nevoile de apartenență și autodezvoltare și să obținem recompense prin intermediul comportamentului online. Acest ciclu de recompensare poate conduce la schimbări în modul în care ne prezentăm în mediul virtual – e important deci să conștientizăm aceste mecanisme și să gestionăm cu grijă modul în care ne percepem pe noi înșine și pe ceilalți în lumea online.

Iar dacă ne referim la cum ne impactează social media imaginea de sine, invit fiecare cititor să reflecteze pentru sine la propria experiență: ai resimțit vreodată rușine, invidie sau gelozie privindu-i pe alții în social media? Te-ai întrebat vreodată dacă tu ești suficient de [...inserează atribute pozitive] în comparație cu cineva din online... sau ca să te poți afișa în online?

Dacă ai răspuns cu "DA" la vreuna dintre întrebări, atunci ai experimentat în mod direct impactul negativ al platformelor de socializare. Utilizarea lor excesiv concentrată pe conținut legat de estetica personală și corp a fost asociată cu niveluri crescute de anxietate, depresie și tulburări alimentare, în special în rândul femeilor, deși nici bărbații nu sunt "imuni" la asta, și în special în rândul adolescenților și tinerilor adulți. De asemenea, expunerea la imagini idealizate ale corpului uman și atractivității acestuia poate conduce la satisfacție scăzută când vine vorba de propriul corp și poate impacta negativ stima de sine.

Abilitățile noastre de a modera efectul social media asupra propriei imagini nu sunt un reflex, ci sunt ceva ce dezvoltăm și aplicăm cu efort conștient. Important e volumul de consum, timpul petrecut pe aceste platforme, dar și tipul de conținut pe care selectăm să-l vedem, și aici ideea de selecție este esențială. Social media poate oferi surse foarte bune de informare, de inspirație, dacă "periem" ce ne apare în feed. Cu cât selectăm mai puțin și lăsăm algoritmii să ruleze de capul lor, cu atât vom fi mai expuși la un volum mai mare, gol de conținut și adesea dăunător pentru percepția noastră despre noi înșine.

O întrebare simplă pe care invit cititorii să și-o pună pentru a-și selecta conținut util este: cum mă simt când văd postarea asta? E confortabil/ inconfortabil/ plăcut/ interesant/ neplăcut/ îmi trezește urme de vinovăție, rușine, presiune de a mă conforma sau mă împuternicește? Dacă răspunsul tău are și cea mai mică urmă de negativ în el, unfollow sau hide/block cu încredere. Amintește-ți că e în puterea ta să selectezi!

De ce toți vor să pară foarte fericiți și de-a dreptul perfecți în online? Este un fenomen al lumii de azi. De ce expun o imagine care de multe ori este exagerată sau chiar inexistentă? Contează sa fii perfect pe facebook, de ce și pentru cine?

Nevoia de validare. Nevoia de-a primi recunoaștere, de a fi văzuți de ceilalți ne vulnerabilizează în social media la a ne curatoria propria prezență astfel încât să atragem cât mai multă apreciere.

În Analiza Tranzacțională, orientarea mea terapeutică, folosim acest concept de strokes - unități de recunoaștere socială. Primirea și oferirea acestor unități de recunoaștere contribuie la dezvoltarea stimei de sine, la construirea relațiilor cu ceilalți și starea emoțională generală. Ele pot fi pozitive (forme de recunoaștere autentice, expresie liberă a afecțiunii, suportului, validării), negative sau "de plastic" (forme de recunoaștere aparent pozitive, dar inautentice, superficiale, adesea cu motive ulterioare sau condiționate). E important de reținut aici că pentru supraviețuire, orice formă de stroke e mai bună și preferabilă absenței. Iar creierul nostru, din punct de vedere biologic, nu prea deosebește între stroke-urile pozitive și cele de plastic. Și da, ați ghicit, social media abundă în plastic: e foarte ușor să dai și să primești aceste unități de recunoaștere aparent pozitive, fără riscurile interacțiunii față-n-față. E mai ușor să dai un like la o poză decât să faci un compliment în viața reală. Și pentru creierul nostru, e la fel de rewarding să primească un like cum e să primească un compliment, iar în social media poate primi mai multe recompense mai repede.

Distanța față de interlocutori în social media face mai ușor și să împărțim stroke-uri negative, critică, hate. Nu e ca un conflict în viața reală unde e nevoie să-l asculți pe celălalt, unde e nevoie să-ți argumentezi părerea, să explici, unde apar emoții puternice și unde nu știi întotdeauna la ce reacții să te aștepți. În social media ai scris comentariul, ai închis ecranul, gata, ești protejat de riscuri. Cine primește comentariul tău nu are opțiunea unei replici, a unei conversații reale, și pentru că vrea în continuare stroke-uri "pozitive", o să facă singurul lucru pe care îl poate controla, în mod natural: să se modifice pe sine astfel încât să minimizeze riscul criticii și să maximizeze recompensa.

Mai e și componenta comercială. În feed avem un mix de prieteni, colegi, cunoștințe și... influenceri. Uităm că de fapt nu sunt toți parte din "tribul" nostru. Uităm că sunt oameni care sunt plătiți să creeze anumite tipuri de conținut, că postările lor sunt plătite de platforme și sponsori care urmăresc vânzarea de produse și servicii. Iar acești oameni nu mai creează conținut spontan, dintr-o joacă creativă, ci o fac cu toată știința unei strategii de marketing în spate. Expunându-ne excesiv la un conținut editat, procesat, uităm involuntar că vedem ceva construit, ca oamenii respectivi trăiesc într-un mod cu totul diferit de noi, că au resurse diferite de noi și scopuri diferite.

Ce spune despre noi faptul că vrem să arătăm totul pe facebook, unde am fost în vacanță, în luna de miere, ce părere avem noi despre orice, de la războaie la cum se face ciorba de burtă?

Spune că vrem să fim văzuți și auziți. Adică suntem umani. Și că acum, spre deosebire de alte epoci, avem o platformă imensă unde să ne satisfacem nevoile acestea, mai repede, mai simplu, la un volum mai mare decât în interacțiunile față în față. Fiecare inimioară de la fiecare poză e o mică injecție de dopamină în creier. Le primesc de la zeci, sute de persoane, zilnic, nu de la 2-3 prieteni o singură dată. Și tot ce-a trebuit să fac a fost să dau 2-3 click-uri pe telefon. Mai multă plăcere, cu mai puțin efort. E simplu și adictiv pentru creierele noastre.

 

 

Laura Stoia – Djeska este psihoterapeut certificat în Analiză Tranzacțională (Yorkshire Training Center), și a absolvit un Master în Sănătate Ocupațională și Performanță în Organizații.

Hedepy, platformă de terapie on-line, s-a lansat în Cehia în 2020 și în doar 2 ani s-a extins în alte 10 țări, activând în prezent în prezent în Slovacia, Ucraina, Italia, Polonia, Ungaria, România, Lituania, Slovenia, Finlanda și Grecia, fiind disponibilă în 12 limbi. În toată Europa, Hedepy are astăzi afiliați aproape 300 de psihoterapeuți calificați, prin intermediul cărora facilitează sute de sesiuni zilnic.  Platforma a devenit rapid lider de piață în Republica Cehă, Slovacia și România, unde deține peste 40% din piață.