In timpul Renasterii italiene, inspiratia era Olimpul, iar zeita Venus a rupt cercul vicios in care era incarcerat idealul feminin din Evul Mediu, reprezentat de Maria si Eva.

Italia era foarte prospera in acea perioada, aflata in plina epoca a intoarcerii la radacini, a fascinatiei pentru mitologie si a marilor descoperiri geografice.

Prin frumusetea lumii, Dumnezeu privea cu indulgenta umanitatea; dragostea unui cuplu era comparata cu iubirea divina, iar femeile frumoase nu mai erau blamate, ci din contra, slavite. Acum, femeia era divinizata si era considerata cea mai frumoasa creatie celesta, avent ca ideal zeita Venus. Corpul unei femei era considerat umbra sufletului ei, si ea trebuia sa fie frumoasa pentru a-si implini scopul existentei - procreatia.

Desigur aceasta perioada a istoriei avea canoanele ei, si de data aceasta promova armonia formelor. Autorul "Tratatului de frumusete al femeilor", Agnolo Firenzuola, imagina femeia asemenea unui cerc al carui centru era sexul.

In 1539, Augusto Nifo ii dedica Jeannei de Aragon lucrarea "Frumusete si iubire", creatie in care definea criteriile foarte stricte ale frumusetii de la cea vreme, inspirate de descrierile legendare legendare.

Lungimea nasului trebuia sa fie egala cu cea a buzelor iar ambele urechi trebuia sa ocupe suprafata gurii deschise, inaltimea corpului trebuia sa fie de 8 ori marimea capului. Sanii trebuiau sa aiba forma unei pere inversate. Femeia ideala era dotata cu o talie de viespe, cu umeri largi, solduri mari si rotunjite, degete subtiri, gambe rotunde si picioarele mici.

Perfectiunea fetei consta in a avea un gat lung, un nas mic si drept, o gura mica; in acest ansamblu trei lucruri trebuiau sa fie neaparat negre: ochii, genele si sprencenele, care impreuna trebuia sa formeze un arc perfect de marimea unei urechi. Trei lucruri trebuia sa fie neaparat albe: mainile, dintii si pielea, iar cele trei lucruri rosii erau unghiile, buzele si obrajii.

Chiar Machiavelli confirma ca o femeie nu poate fi frumoasa decat daca are bratele "lungi, cu vene bine definite si terminate cu degete gratioase". Iar parul trebuia sa fie "blond, de culoarea aurului sau a mierii, stralucitor precum soarele, foarte lung si sa se reverse in bucle rasfirate pe umeri".

Pentru senzualele italience, cu pielea mata si ochii negri, parul blond nu putea sa fie decat artificial. Pentru a obtine mult adorata culoare a parului fara sa-si bronzeze fata, iataliencele purtau palarii cu borul foarte lung dar fara calota.

Se foloseau parfumuri, farduri si creme, moda lansata in Franta de Caterina de Medici. Si daca femeile s-au emancipat mult in timpul Renasterii, acum aveau libertatea de a folosi retete de frumusete care isi aveau izvorul in antichitate, judecand dupa "Traite des fardements laisse", de Nostradamus. Femeile isi spalau dintii cu un amestec facut din "sange de dragon", pudra de coral si vin alb.

In aceasta perioada toate formele artei erau dominate de imaginea femeii reale, plina de senzualitate, nascatoare de dorinte.

Istoria frumusetii
Frumusetea in timpul Reformei si Contra-reformei