Explozie în farfurie. La asta mă duce pe mine cu gândul minestrone. Nicidecum vreun dezastru culinar când spun explozie, ci bogăţie de culori şi arome.

Supa asta italienească nepretenţioasă s-a dovedit a fi îndeajuns de bună nu doar pentru mesele în familie, ci şi pentru unele restaurante cu pretenţii, care au inclus-o în meniurile lor, aşa cum vă povesteam aici.

Nu fac foarte des minestrone. De fapt, recunosc, cred că se întâmplă o dată - de două ori pe an. Însă poate ar trebui să profit mai des de supa asta săţioasă cu amintiri de de veri calde şi vacanţe decadente :).

Am mâncat primul minestrone pe la 7-8 ani, iar denumirea pretenţioasă pronunţată aproape conspirativ (se întâmpla cu puţin timp înainte de ’89) mi-a rămas întipărită în minte. Mai mult decât gustul în sine al supei.

Pentru minestronele meu am folosit foarte multe legume: mai întâi o bază de fasole şi mazăre uscată, înmuiate câteva ore bune în apă. Fasolea uscată e un aliment extraordinar, care conţine într-o sută de grame aproape tot atât de multe proteine ca şi muşchiul de vită, de exemplu.

Dar să revenim la cratiţa noastră, unde există doar legume. Multe legume. Pe lângă fasole şi mazăre (fierte cam o oră) am pus ceapă, morcov, ţelină rădăcină, păstârnac, praz, tulpini de ţelină, tocate cubuleţe. Am fiert legumele în continuare  şi ca să nu facem totuşi chiar o supă de regim, am pus câteva linguri de ulei de măsline. După 30 de minute am adăugat şi paste (un fel de cuşcuş mai mare sau paste foarte mici, cum vreţi să o luaţi :)), am asezonat cu sare de mare şi am mai lăsat supa pe foc încă 10-15 minute.

Iar pentru final am preferat altceva decât veşnicul şi (uneori) plictisitorul pătrunjel tocat: pesto de pătrunjel. Adică luaţi o mână de frunze de pătrunjel, puţin ulei de măsline şi sare de mare şi mixaţi totul în blender până obţineţi o pastă cremoasă. O linguriţă e de-ajuns ca să vă aromeze farfuria cu minestrone. Sau îi puteţi pune parmezan ras.

Şi nu uitaţi că mâncarea cu suflet vine de la Farfuridi.ro!