Cu rădăcini în zona balcanică, magiunul este în zilele noastre o marcă înregistrată și aproape un brand de țară. Astăzi gustat și de capete regale, era, odinioară, mâncarea celor săraci.

Cuvântul magiun vine de la turcescul „macun“, care înseamnă „pastă“. Căci ce puteau să facă săracii decât să întindă seara o fiertură pe pâine? Iar cei care nu aveau pruni prin ogradă, făceau magiun chiar și din corcodușe, variantă întâlnită și azi în unele zone ale țării.

Magiunul are trei taine: prune foarte coapte (din diverse soiuri: perje, prune brumării), lipsa zahărului și fierberea îndelungată, la foc mic.

Se spală prunele bine, se scot sâmburii și se pun într-un vas „de cursă lungă“: un ceaun de tuci sau o oală de fontă. Se lasă apoi să „bolborosească“ în voie câteva ore, la foc mic, până ce fructele se dezintegrează, iar magiunul începe să prindă culoare și consistență.

Imediat ce e gata, se acoperă vasul, 10-15 minute, cu un ștergar umed. Așa făcea bunica, după ce fierbea magiunul ușor afumat pe foc de lemne, în curte. Apoi se pune în borcane încălzite în prealabil, care se închid etanș și care se păstrează astfel chiar și câțiva ani.

Și ce bun e magiunul acesta iarna, în niște cornulețe fragede sau în găluște de cartofi. Sau pe-o felie de pâine neagră, uns cu unt și acoperita cu belșug de magiun de toamnă

Și nu uitați că mâncarea cu suflet vine de la Farfuridi.ro, iar și mai multe bunătăți găsiți pe www.facebook.com/farfuridi.