O mâncare de pe alte tărâmuri pe care am adoptat-o și care e la noi acasă mai ceva decât prazul la olteni este hummusul. Fie că-l fac pentru noi, fie că-l pregătesc pentru alții, e nelipsit aproape în fiecare săptămână. Mă rog, măcar de 2-3 ori pe lună. Dacă am invitați, prima lor întrebare e: Ai făcut hummus?

Și, ca să nu-i dezamăgesc pe oameni, îl fac mai tot timpul. Mai ales că mi se spune că este unul dintre cele mai bune din București. Nu, nu vreau să demonstrez nimic, doar mă laud :).

Recent, am mâncat un hummus la Istanbul (da, mai încercăm și noi la alții), în care am remarcat un condiment pe care eu îl folosesc relativ des, lar nu la hummus: chimenul indian. Și-am decis să-l încerc și la hummusul meu. Numai că am hotărât să schimb și mai mult și să înlocuiesc năutul cu linte roșie.

Când fierbe, lintea roșie își pierde aproape total consitența, de accea nu-mi place în mâncăruri scăzute sau în salate. Dar dacă o pasezi (ce-a mai rămas din ea :)) ai rezolvat imediat problema, așa că supa cremă sau hummusul pot fi preparatele ideale.

Am fiert 200 de grame de linte roșie, care fierbe destul de repede (jumătate de oră) și își dublează volumul. Va pierde însă culoarea la fiert, va deveni bej/portocalie. Am lăsat-o să se scurgă și să se răcească, apoi am pus-o în blender cu o căpățână întreagă de usturoi nou, 3-4 lingurițe de pastă de susan (tahini, o găsiți în supermarketuri și la măcelăriile arăbești), puțin ulei de măsline, suc de lămâie, sare și piper. Eviden, chimen indiat măcinat. Am mixat totul bine până când am obținut o pastă fină, cremoasă, consistentă. Am pus-o într-un bol, am ornat cu semințe de pin și sumac și cu puțin uei de măsline.

Acest hummus e mult mai fin decât cel din susan (ca textură) și are un gust diferit (lintea are o aromă ușor mai înțepătoare). E foarte bun cu pâine caldă, scoasă din cuptor, sau cu pâine prăjită.

Şi nu uitaţi că mâncarea cu suflet vine de la Farfuridi.ro!