Când mi-am dat seama că eu nu sunt ca restul fetelor nu cunoşteam cuvântul "lesbiană". Şi nici semnificaţia sau urmările lui. Ştiam doar că eu nu mă potriveam în nicio ipostază în care toate mamele erau fericite să-şi vadă fiicele.

Când mi-am dat seama că eu nu sunt ca restul fetelor nu cunoşteam cuvântul "lesbiană”. Şi nici semnificaţia sau urmările lui. Ştiam doar că eu nu mă potriveam în nicio ipostază în care toate mamele erau fericite să-şi vadă fiicele.

Mai târziu, în adolescenţă, am înţeles că aceea nu era viaţa mea, şi am ales cealaltă cale. Când împlinisem 23 de ani credeam că sunt fericită. Nu întâmpinasem probleme mari în familie. Părinţii mei au fost dintotdeauna nişte oameni deschişi la minte şi au acceptat – poate nu cu uşurinţă – vestea primită de la mine. Faptul că mi-am găsit şi o iubită şi că ne-am mutat împreună n-a fost decât următorul pas, firesc, ca în viaţa oricărui cuplu.

Numai că societatea care crede întotdeauna că are un drept să se amestece în viaţa oricui nu-şi spusese încă părerea. Aşa că a trebuit să trec şi prin "botezul” comunităţii, care a trebuit să fie cel mai graoznic eveniment din viaţa mea. Un viol în grup aplicat de nişte băieţi de bine din cartier, care au vrut să-mi arate ei ce înseamnă să fii bărbat.
 
Frecuşurile cu ei au început când ne-am mutat în acel bloc. Cuplul nostru le-a părut suspect din prima zi, iar alura mea mai băieţoasă a ridicat sprâncenele iniţial. Apoi, cumva s-a aflat. Nu ştiu şi nici nu contează cum. Cert e că au trecut de la priviri, la glume porcoase şi la agresivitate verbală.

Într-o seară când m-am întors mai târziu de la serviciu, lumina pe scară nu s-a mai aprins, iar ei mi-au pus o cârpă la gură cu o substanţă care m-a ameţit. M-au târât într-o uscătorie de pe un palier. Trei au fost. Doi dintre ei stăteau în bloc, celălalt îi „coordona”. A fost oribil şi n-aş dori nimănui să treacă prin asta. Pentru că eram semiconştientă, dar nu puteam să reacţionez în niciul fel. Parcă eram detaşată de propriul corp, deşi simţeam ce mi se întâmplă, însă mă priveam de undeva din afară. Parcă murisem şi ajunsesem în iad.

Nu ştiu cât a trecut după ce au plecat şi m-am putut târî până în casă. Ioana, iubita mea, a chemat salvarea şi mi-au dat îngrijiri la domiciliu. Am refuzat spitalizarea şi pe moment nu voiam decât să mi se dea ceva ca să uit, să dorm şi să nu mă mai trezesc. Au urmat câteva zile în care n-am ştiut ce e cu mine. Ştiu că s-a perindat pe la capul meu şi mama, şi tata, şi Ioana care a stat mereu cu mine. Nu puteam vorbi sau povesti nimic. În urechi îmi răsunau cuvintele lor, ale celor trei "bărbaţi” care-mi arătau şi-mi spuneau la fiecare gest de ce îl fac şi cum o să mă "vindece” ei de lesbianism. Nişte băieţi de vârsta mea care ştiau ei mai bine decât mine ce înseamnă sexul, dragostea, şi care ar trebui să fie relaţiile dintre un bărbat şi o fameie...

Am refuzat să fac plângere penală. Puteam să-i bag la puşcărie. Dar asta ar fi însemnat priviri piezişe şi din partea poliţiştilor, o întreagă tevatură şi „reclamă” făcută vieţii mele intime. O reclamă pe care nu mi-o doresc şi nu mi-am dorit-o niciodată. M-am mulţumit să mă mut din acel bloc. Încă nu sunt restabilită complet de pe urma violului, deşi a trecut mai bine de un an. Am rămas cu sechele psihice şi cu o boală venerică, dar asta s-a vindecat cel mai rapid. Mama şi Ioana n-au înţeles niciodată de ce am refuzat să spun cine a fost şi să-i reclam. Nici eu nu mă înţeleg câteodată, dar în continuare cred că pot trăi mai degrabă cu povara laşităţii mele, decât cu o imagine publică forţată de un viol.

Ceea ce aş vrea să fac, dacă aş avea o putere, ar fi să şterg din concepţia colectivă faptul că oamenii trebuie să fie, să se comporte şi să gândească toţi la fel. Nu suntem la fel, şi nimeni nu are dreptul să impună asta cu forţa.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.