Când m-am căsătorit cu Andrei n-aş fi crezut în ruptul capului că o să ajung să-l înşel, însă viaţa mi-a demonstrat că nu trebuie să spui niciodată niciodată. După numai trei ani de căsnicie l-am prins că mă înşela cu alta. Acum, la un an de la această descoperire, şi eu am ajuns să trăiesc cu soţul celeilalte femei din viaţa bărbatului meu.

Când m-am căsătorit cu Andrei n-aş fi crezut în ruptul capului că o să ajung să-l înşel, însă viaţa mi-a demonstrat că nu trebuie să spui niciodată niciodată. După numai trei ani de căsnicie l-am prins că mă înşela cu alta. Acum, la un an de la această descoperire, şi eu am ajuns să trăiesc cu soţul celeilalte femei din viaţa bărbatului meu. Pare complicat, dar în realitate e un menaj în patru la care am ajuns după ce ne-am dat cu capul de pereţi de gelozie.

Andrei n-a fost niciodată un bun mincios, aşa că n-a fost nevoie de multă perspicacitate ca să-mi dau seama că are pe alta. Se purta ca un îndrăgostit, iar o femeie simte imediat când nu mai e ea subiectul pasiunii unui bărbat. Aşa că la început l-am întrebat direct dacă are pe cineva. Mi-a zis că sunt nebună, apoi l-am urmărit şi i-am văzut. Era cu Diana, o fostă colegă de-a noastră, de facultate, la nunta căreia fusesem înainte ca noi să ne căsătorim. Ei aveau deja un bebe când noi am făcut nuntă. Nu ne frecventam pentru că nu fusesem apropiaţi nici în facultate, dar curând aveam să aflu că Andrei e coleg cu ea la noul job pe care-l primise de câteva luni.

Nu i-a luat mult să se cupleze cu ea, se pare că nevoia amândurora de schimbare i-a apropiat. Asta gândesc acum, nu vă închipuiţi că atunci când am aflat am fost la fel de calmă.
 
Au urmat luni de fiere. Plâns, nervi, isterii, întrebări, de ce tocmai mie, cu ce am greşit? N-am găsit răspunsul la nicio întrebare. Viaţa aşa a vrut, ca dragostea noastră să nu ţină până la moarte. Deşi ne iubeam din liceu. Andrei s-a simţit vinovat, a schiţat nişte gesturi prin care sugera că se va despărţi de ea, că va lupta pentru căsnicia noastră, dar realitatea l-a contrazis.

N-a fost capabil să se despartă, pentru că era într-adevăr îndrăgostit. Dar nici de mine nu s-a despărţit. Dragostea noastră se transformase în ceva mult mai profund şi complicat. Nu se putea rupe de pe o zi pe alta.
 
Aşa a trecut aproape un an, timp în care am tot aşteptat să ia o decizie. Sunt o femeie slabă, nu am putut să rup eu relaţia. Pur şi simplu numai la gândul că ne vom împărţi lucrurile şi o va apuca fiecare pe drumul lui, şi nu ne vom mai vedea niciodată, mi se rupea inima.

Într-o zi am primit un telefon ciudat. Un  bărbat îmi spunea să ne întâlnim ca să discutăm ceva ce ne interesează pe amândoi. Am mers la întâlnire ca să-l găsesc pe Mircea, soţul Dianei. Era desfigurat de gelozie. El abia aflase că Diana îl înşală şi voia răzbunare. Când i-am spus că eu trăiesc cu asta de un an era să mă lovească. Cum am putut să las lucrurile aşa? De ce nu i-am spus? Adevărul e că nici prin cap nu-mi trecuse să-i spun. Nu din vreo raţiune nobilă, ci pur şi simplu pentru că în durerea mea nu mi-a trecut prin cap să-i mai implic şi pe alţii. Nu le spusesem nici părinţilor noştri. Ei habar n-aveau ce se întâmplă în familia noastră.

Mircea oscila între plâns şi furie. Nu văzusem până atunci un bărbat care să treacă atât de uşor prin stări atât de diverse. L-am consolat cât am putut, deşi eram în aceeaşi situaţie. Eu parcă nu mai sufeream aşa de mult. Mă obişnuisem cu situaţia. Ciudat, nu?

Spre deosebire de mine şi Andrei, pe ei îi lega copilul. Aveau o fetiţă de cinci ani care era la vârsta când are cea mai mare nevoie de ambii părinţi. În plus, niciunul nu voia să renunţe la copil.

Întâlnirile cu Mircea au început să devină regulate. El suna cel puţin o dată pe săptămână ca să vadă ce mai ştiu eu, cum mă simt, care e moralul. Al lui făcea progrese. Şi aşa ne-am apropiat, încercând să ne consolăm.

O să vă întrebaţi de ce, de ce era nevoie să ne consolăm când ar fi trebuit să-i luăm de guler pe adulteri şi să sfârşim povestea, nu? Adevărul e că fiecare îşi iubea perechea, copilul lor, dragostea mea veche cu Andrei. Erau lucruri de care nu te poţi despărţi pur şi simplu. După cum Andrei şi Diana nu se puteau despărţi. Poate privit din afară e aiurea, când eşti implicat în aşa ceva nu gândeşti atât de logic cum ar aştepta lumea.

Într-un week-end când Andrei şi Diana au plecat pur şi simplu la munte, fără să se sinchisească de ce lasă în urmă, eu am rămas cu Mircea. Începusem să ne simţim bine împreună, să nu mai discutăm atâta despre ceilalţi, şi am petrecut o sâmbătă minunată în parc cu fetiţa lor. Iar seara, după ce l-am ajutat s-o culce, m-am băgat şi eu în patul lui.
 
A fost al doilea bărbat din viaţa mea, iar relaţia cu el a venit ca o ploaie caldă peste un câmp secetos. Amândoi aveam nevoie de asta şi am savurat momentul. Şi pe cele care au venit. Acum avem o relaţie stabilă, suntem iubiţi şi niciunul dintre noi patru nu intenţionează să schimbe ceva. Andrei nu ştie, sau cel puţin nu am avut nicio discuţie pe tema asta. Dar, din ce spune Mircea, Diana bănuieşte ceva. Însă pare că-i convine aranjamentul. Poate că suntem de condamnat, dar viaţa bate şi filmul, şi religia, şi morala. Cine putea să rezolve problema mai bine ca noi, nu are decât să arunce primul cu piatra.


Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.