Am numai 30 de ani şi sunt deja o femeie condamnată la scaunul cu rotile. N-am avut suficient timp ca să-mi dau seama cum e viaţa sau cum aş vrea să fie. N-am avut timp să mă bucur de căsnicie.

Am numai 30 de ani şi sunt deja o femeie condamnată la scaunul cu rotile. N-am avut suficient timp ca să-mi dau seama cum e viaţa sau cum aş vrea să fie. N-am avut timp să mă bucur de căsnicie. Nu voi avea niciodată copii, e foarte posibil să nu apuc vârsta la care alte femei îşi leagănă nepoţii pe picioare. Şi totuşi, din toate regretele astea pe care, fireşte, le am, pe mine mă arde acum pe suflet cel mai mult faptul că tânjesc după intimitate şi sex, dar în ciuda faptul că sunt măritată nu am parte de ele.

A fost un accident stupid. El conducea, eu stăteam pe locul mortului. Nu a fost vina noastră, dar acum nici nu mai contează. Cert e că el se va simţi mereu obligat să rămână cu mine, chiar dacă eu sunt numai jumătate din femeia cu care s-a căsătorit, şi pentru care probabil nu mai simte nimic din senzaţiile pe care le avea când ne-am căsătorit. Aveam 27 de ani când s-a întâmplat accidentul, ne căsătorisem de trei ani, aveam o carieră promiţătoare, mi se părea că toată lumea aşteaptă s-o descopăr. Şi totul s-a dus într-o clipă.

Au urmat luni de chin prin spitale, încercări şi speranţe deşarte cu tratamente mai mult sau mai puţin experimentale. Până când un medic bătrân de la Bagdasar ne-a spus că nu voi mai merge niciodată. Şi atunci ne-am resemnat. Am trecut prin diverse etape. De la furie, la durere, la furie din nou, la frustrare şi tot felul de nuanţe colaterale. În noianul ăsta de senzaţii confuze s-a pierdut ceea ce era mai de preţ: iubirea noastră. Nu ştiu când s-a transformat într-o relaţie de bolnav-infirmier. Soţul meu a devenit infirmierul meu şi nimic din ce vedea în mine cândva nu mai era acolo. În ochii lui m-am transformat într-o fiinţă demnă de milă şi care are tot timpul nevoie de ajutor. Nu mai sunt o femeie dezirabilă, pe care s-o răstorni pe pat şi să te simţi bine cu ea.

Problema e că eu simt nevoia de sex. Nu mai simt nimic de la brâu în jos, însă în cap am această dorinţă, această nevoie pe care nu mi-a mai satisfăcut-o nimeni de trei ani. Şi ştiţi cum e să nu faci sex trei ani, în floarea vârstei? E cumplit. Mai bine să fi murit, decât să trăiesc zi de zi cu acest corp, care nu mai e al meu, cu aceste neputinţe, care mă domină, cu aceste dorinţe fireşti la o femeie tânără, dar pe care nu le pot discuta cu nimeni, şi la drept vorbind sunt sigură că nimeni n-ar vrea să le audă. Societatea crede că un om în scaun cu rotile nu e decât o masă de carne care se târăşte pe pământ şi cu care trebuie să fim atenţi să nu-l jignim, că nu e politic corect.

Am încercat să-i sugerez soţului meu că încă mai am anumite nevoi, dar îmi e aşa ruşine să-i spun direct, pentru că văd pe zi ce trece în ochii lui atât vinovăţie, cât şi milă. Nu mai sunt acea femeie cu care s-a căsătorit, dar nici nu are vreunul dintre noi curajul să rostească cuvântul divorţ. Sunt blocată şi într-un corp neputincios, şi într-o căsnicie distrusă, şi într-o viaţă pe care nu o mai savurez prin nimic. Ce-mi rămâne de făcut?
 
Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.