De cinci ani rabd un coşmar pe care nu ştiu cum să-l mai gestionez. Sunt prietena, iubita, amanta lui de jumătate de deceniu şi el tot nu se decide odată să ne căsătorim.

De cinci ani rabd un coşmar pe care nu ştiu cum să-l mai gestionez. Sunt prietena, iubita, amanta lui de jumătate de deceniu şi el tot nu se decide odată să ne căsătorim. Simt cum trece viaţa pe lângă mine, cum îmi ticăie şi îmi explodează ceasul biologic, cum mi se duc anii cei mai buni pentru a face copii şi totuşi pe el nu-l influenţează nimic din toate astea, în afara vorbelor prietenilor lui de băutură: femeia nu e bună decât pentru sex, nu te lega la cap!

Am avut nenumărate discuţii despre asta, despre faptul că indiferent cât de bună ar fi viaţa noastră împreună, cât de bine ne-am simţi în doi, în concedii sau pur şi simplu seara acasă, totul este anulat de o ieşire cu băieţii la bere, care se finalizează cu o beţie, care e urmată inevitabil de discuţii neplăcute şi de o atitudine rece a lui faţă de mine.

La începutul relaţiei noastre a fost o perioadă când nu înţelegeam de unde vin aceste schimbări ale lui radicale de dispoziţie faţă de mine. Acum eram ok, era drăgăstos şi apropiat, peste numai câteva zile devenea distant şi miştocar, sau anula anumite planuri pe care ni le făceam împreună. Ulteiror am făcut legătura între ieşirile cu prietenii lui şi schimbările astea. L-am întrebat de ce nu mă invită şi pe mine niciodată la astfel de „evenimente”, mai ales că într-o vreme spunea că are şi fete în grup, nu sunt numai băieţi. A tot evitat, că sunt prieteni din şcoală, că nu e nimic special, că nu pierd nimic etc. Până la urmă eu am renunţat să mă mai autoinvit la astfel de întâlniri, dar am continuat să observ influenţa imensă pe care prietenii lui o au asupra lui. Deşi unii sunt căsătoriţi, alţii nu.

Acum doi ani ne-am mutat împreună, după trei ani de relaţie cu suişuri şi coborâşuri. Am zis că e un pas uriaş această mutare, pentru că cel puţin în ochii lui echivala oarecum cu o căsătorie. Chiar dacă el şi-a păstrat în continuare liberă garsoniera în care stătea singur, şi nu vrea s-o închirieze. Uneori se duce acolo cu prietenii lui şi beau acolo până dimineaţa.

Dar am zis că dacă am reuşit să-l determin să ne mutăm împreună o să reuşesc la un moment dat să-l fac şi tatăl copiilor mei şi să întemeiem o familie. Deşi am tot încercat să discut despre această posibilitate el evită mereu să discute serios. Dacă e în toane bune şi iubitor, o dă pe glumă, spunând că ce ne trebuie copii, că ne simţim atât de bine împreună, şi uite ce ne iubim etc. Apoi vine cu câte o idee de la prietenii lui şi îmi zice că toate căsniciile pe care le ştie el sunt nişte dezastre emoţionale din cauză că oamenii stau împreună doar pentru copii când nimic nu-i mai leagă, şi că el nu vrea să ajungă aşa constrâns.

Sunt disperată, pentru că nu ştiu cum să lupt împotriva acestor influenţe nefaste. El este un băiat bun, îl iubesc, când suntem împreună ne simţim bine şi ne merge bine de atâţia ani, în ciuda diverselor sincope. Deci nu vreau să renunţ la el, dar am şi aproape 30 de ani şi simt că nu mai am timp pentru tot ce vreau să fac în viaţă dacă mai amân mult momentul copilului. Pe de altă parte mă gândesc dacă el, care deja are 30, va fi cu adevărat un om de bază pentru familie, în condiţiile în care o singură noapte cu prietenii de băutură îi bulversează atât de tare ideile. Ce să fac, ce mă sfătuiţi?

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.