L-am cunoscut pe Costin prin corespondență. Acum doi ani o verișoară de-a mea, studentă la sociologie, a făcut practică într-un arest și mi-a spus că deținuții se bucură tare mult să corespondeze cu cineva de afară. Așa că am luat-o ca pe o joacă la început, combinată cu ideea că făceam o faptă bună pentru cineva.

L-am cunoscut pe Costin prin corespondență. Acum doi ani o verișoară de-a mea, studentă la sociologie, a făcut practică într-un arest și mi-a spus că deținuții se bucură tare mult să corespondeze cu cineva de afară. Așa că am luat-o ca pe o joacă la început, combinată cu ideea că făceam o faptă bună pentru cineva. Tatăl meu a făcut pușcărie în tinerețe și știu cât de greu i-a fost să se integreze după eliberare, cât a tras după el stigmatul ăsta, pentru că societatea noastră te condamnă chiar și pe nedrept, darmite după ce află că ai făcut deja închisoare.

Corespondența cu Costin a început stângaci, ca în oracolele alea de școală, cu întrebări puerile, apoi a devenit din ce în ce mai serioasă și intensă. Știu că deținuții nu au o imagine bună, și că în general ne gândim că sunt needucați și răi iremediabil, dar nu e așa. Costin era student când a fost condamnat. Fusese la locul potrivit în momentul nepotrivit ca să fie acuzat pe nedrept de viol. O fată a fost violată în grup și ceilalți susțin că și el a participat. El nu recunoaște. Și eu îl cred. După un an de corespondență și după ce l-am cunoscut cu adevărat, sunt sigură că nu putea să facă asta.

Între timp l-am vizitat. Și nu o dată. Sigur că nu e același lucru ca atunci când cunoști omul în viața de zi cu zi, în libertate, ci doar ai ocazia să-i vorbești jumătate de oră în prezența atâtor oameni dintr-un vorbitor. Și totuși, eu simt mai presus de orice cuvinte că omul ăsta e bun și că pot avea încredere în el. El nu mi-a cerut niciodată asta, a venit cumva de la sine.

Costin este închis deja de doi ani jumate și teoretic ar mai avea încă atâția de executat. Dar între timp victima violului a avut de suferit niște chestii care au agravat fapta și e posibil să mai primească niște ani de pedeapsă. Procesul se lungește și el e destul de stresat de faptul că nu are cum să demonstreze că nu a participat la acel viol. Dar zice că ceilalți, pe care îi considera prieteni la un moment dat, insistă să nu-și schimbe declarațiile prin care au vrut doar să-l tragă și pe el cu ei.

Încerc să mă pun în locul lui și nu reușesc. Cred că m-aș urca pe pereți de furie și neputință să fiu închisă pe nedrept și să nu pot face nimic.

Așa că așteptăm acum să se termine procesul și să vedem ce urmează. Până atunci Costin m-a cerut de nevastă. Zice că știe că nu-mi poate oferi nimic cât e acolo, dar că încearcă să își abată gândurile negre gândindu-se la viitorul nostru împreună de după ce iese. Iar asta a scos-o din minți pe mama, care nu acceptă în ruptul capului să mă mărit cu el. Cel puțin nu cât e acolo. Ea spune că a suferit destul după tata, și viața lui de după închisoare, când toată lumea îi disprețuia, și nu vrea să trec prin aceleași lucruri. Dar eu îl iubesc pe Costin și simt că el e omul pe care l-am așteptat până acum, la 24 de ani. În plus cred că i-ar face și lui detenția mai suportabilă dacă ne-am căsători și am avea dreptul la vizite conjugale în anii care vin.

Mă bate gândul s-o fac fără să știe mama, dar pe de altă parte tot cu ea ar trebui să locuiesc, și mi-ar fi imposibil să-i ascund așa ceva. Nici în prietenele mele nu am bază, pentru că niciuna nu mă susține. Mai ales când au auzit de ce e Costin închis, toate m-au descurajat că nu există așa ceva, să fii acuzat pe nedrept, și că toate ar mai fi cum ar mai fi, dar nu o acuzație de viol. Cum să le conving că nu e adevărat, când Costin nu a fost capabil să-i convingă pe judecători? Mă simt teribil de singură în situația asta. Pe de-o parte simt și știu ce vreau, îl voi așteptat pe Costin atâta timp cât va fi nevoie și voi fi nevasta lui. Pe de altă parte mă doare că nu am pe nimeni alături și nu mă înțelege nimeni. Mă îngrijorează ideea că atunci când va ieși ne vom înstrăina, probabil, de toți prietenii, pentru că asta deja mi se întâmplă mie, și încă nu m-am căsătorit cu el. Nu știu ce să fac, dar cumva mi se pare că nu mai pot da înapoi, pentru că poate eu sunt singura ființă care i-a mai rămas lui Costin.  

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.