Ne-am întâlnit pe un site de dating și am corespondat o vreme fără să știm cine suntem cu adevărat. Drept să spun m-am cam îndrăgostit din prima clipă, dar fiind pățită cu diverse ocazii în care întâlnirea față în față nu a confirmat așteptările (sau visele) online, am zis să nu mă ambalez până nu văd cu ochii mei cum arată.

Ne-am întâlnit pe un site de dating și am corespondat o vreme fără să știm cine suntem cu adevărat. Drept să spun m-am cam îndrăgostit din prima clipă, dar fiind pățită cu diverse ocazii în care întâlnirea față în față nu a confirmat așteptările (sau visele) online, am zis să nu mă ambalez până nu văd cu ochii mei cum arată.

Așa că eu tot insistam să ne vedem, iar el se tot codea. De fapt, dacă e să fim cinstiți el a cam lăsat să se înțeleagă de la început că nu e chiar singur, și că îi place mult flirtul, că nu intrase acolo neapărat ca să agațe sau ca să ... facă sex.

Am „vorbit” așa câteva luni. Aveam întotdeauna subiecte, pentru că împărtășim aceleași pasiuni, gusturi. Ce mai, după mine era bărbatul ideal, tocmai de aceea eram sceptică, era prea bun ca să fie adevărat. N-am povestit nimănui despre el dintr-un soi de superstiție, că dacă mă laud cu el nu iese nimic. Și începeam tot mai mult să-mi doresc să iasă ceva.

Știu, o să ziceți că de ce am continuat să discut cu el de vreme ce intuiam că nu e chiar singur. Nu știam exact că e căsătorit, în niciul caz nu știam că de fapt ne cunoșteam. Apoi chiar au fost lucruri mai presus de voința mea. Cred că mai presus de ceea ce ne închipuiam amândoi, că va fi un simplu flirt, s-a transformat cu timpul într-o frumoasă poveste de iubire. Pentru că eu îl iubesc.

Am aflat eu mai întâi cine e, pentru că am făcut legătura între anumite detalii scăpate de el. Știam că una dintre prietenele mele merge des la teatru, și la un moment dat mi se părea curios că și el vede aceleași piese ca și ea. O dată am mers în trei, la aceeași piesă, pe care am discutat-o apoi, iar argumentele lui îmi păreau cunoscute. Începusem parcă să „aud” stereo. O voce din mine îmi spunea „și dacă e el?” și ochii îmi citeau mesajele lui și simțurile mele refuzau să coopereze ca să pună verdictul.

Până la urmă l-am întrebat direct dacă îl cheamă așa, și dacă e el. Au urmat câteva zile de tăcere. Cred că s-a speriat, o fi căutat și el printre cunoscute, o fi crezut că e prietena mea care-i face farse. Apoi mi-a răspuns crispat, cred, întrebându-mă cine sunt. Apoi a urmat tăcerea cea mai mare.

Aproape o lună nu am discutat deloc. Ne-am întâlnit o singură dată, mai mult întâmplător, și am reușit să ne purtăm aproape firesc. Cel puțin pentru ceilalți, care nu știau ce furtună se dezlănțuise în mine. Dacă cineva m-ar fi privit atent atunci și-ar fi dat seama cu ce foame îl privesc. Pentru prima dată îl vedeam ca pe un bărbat, și nu ca până atunci, ca pe soțul prietenei mele, un tip asexuat, cu care nu mi-ar fi trecut prin cap că aș avea vreodată o relație. Îi studiam trăsăturile și mi-am dat seama că-mi doresc să-l ating și să-l sărut, și că-l doresc pentru mine. M-am speriat.

Apoi într-o zi m-a căutat el la serviciu și am mers în oraș să bem ceva. Nu ar fi fost neobișnuit, dar era totuși o întâlnire foarte încărcată. Mi-a spus că relația lor nu are niciun defect, doar că sunt de prea multă vreme împreună și nu o mai simte ca pe o femeie, ci doar ca pe o parteneră, ca pe o prietenă foarte bună. Sunt căsătoriți de aproape zece ani. Au și un copil. Ea este prietena mea din facultate. De când era deja căsătorită și era cât pe ce să mă pună să le fiu nașă la copil.

A fost cea mai complicată discuție pe care am avut-o noi doi, pentru că simțeam, dincolo de cuvintele lui care era rostul acelei întâlniri. Deși nu a spus-o în cuvinte am simțit că și el simte pentru mine același lucru, dar nu are curajul să-mi ceară să facem asta. Nici eu nu știu dacă vreau să stric ceea ce ne leagă de atâția ani. Și să le stric eventual familia. Dar în același timp sunt prinsă în această nevoie de a fi cu el, în această iubire care a apărut suficient de oportun în viața mea încât să mă facă să doresc s-o păstrez. Deocamdată nu am mers mai departe, cred că lăsăm amândoi lucrurile în voia sorții, dar în cap mi se învârte obsesiv întrebarea: Ce să fac?

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.