Am început un soi de relație cu șeful meu la câteva luni după ce m-am angajat. A fost o atracție puternică, mai presus de voința mea.

Și în ciuda politicii firmei, care interzice relațiile între colegi, dar mai ales în ciuda rațiunii care-mi spunea că ăsta este job-ul vieții mele, am decis să risc.

Încă se la bun început am stabilit amândoi că ne vom ascunde, tocmai știind care sunt riscurile. Trebuie să admit că mi se pare absurd ca firma să aibă influență asupra vieții tale private, interzicând să te vezi cu cineva anume, însă la o analiză mai profundă mi-am dat seama că oricum toți acceptăm o mulțime de alte constrângeri de la job, așa că atunci când compania decide și cu cine să te culci e deja bomboana de pe colivă, aproape că nu mai contează.

Ne-am petrecut astfel, pe furiș, primele întâlniri și primele povești care ne-au adus aici. M-am întrebat la început dacă ce mă atrage la el este funcția, ca să-mi dau seama dacă firma are dreptate când impune astfel de reguli. Habar nu am, cert e că între noi a fost o chimie puternică încă de la început. Nu știu de ce sunt atât de atrasă de el, nu e ca și când aș fi o gâsculiță proastă care crede că culcându-se cu șeful avansează.

Nici nu am nevoie de altfel de favoruri de la el. Sunt perfect capabilă pentru job-ul pe care am fost angajată, după o recrutare destul de complicată, și dintr-un număr mare de candidați. În plus, niciodată nu am avut nevoie de favoruri ca să devin ceea ce sunt, întotdeauna mi-a plăcut să mă bazez pe mine și atât.

De aceea sunt un pic înciudată că dincolo de orice regulă stupidă sau nu, impusă de firmă, faptul că s-ar putea afla că suntem împreună mi-ar afecta în primul rând credibilitatea mea profesională, înainte de a ne costa job-urile pe unul sau pe celălalt.

Probabil că dacă s-ar afla, cea care va zbura din firmă voi fi eu, fiind oricum venită în ultimul an, mai mică în funcție decât el și femeie pe deasupra. Pentru că da, oricât ne place să ne dăm mari, suntem în continuare văzute în profesie ceva mai jos decât bărbații care fac aceeași treabă ca și noi. Dar asta e altă discuție.

Ce mă frământă acum este următorul aspect: să fiu de acord cu el să admitem că suntem un cuplu și să acceptăm consecințele sau să renunț la relația cu el? Pentru că în cele din urmă s-a ajuns la asta. El vrea să ne căsătorim și să fim o familie. Eu încă nu sunt gata, deși am 27 de ani și ar fi cazul, după standardele sociale.

În același timp admit că este probabil cel mai mișto bărbat pe care l-am cunoscut până acum, și de care, culmea, mă leagă mai mult decât chimia aia, ci chiar ne potrivim și ... cred că îl iubesc, ce mai.

Deci, fetelor, am în față de fapt decizia clasică: ce să aleg, carieră sau familie? Cum spuneam mai sus, va fi clar cine va pleca din firmă când se va afla. Dacă nu cumva vom pleca amândoi... El este totuși destul de indispensabil companiei. Eu voi fi cea care va pierde o ascensiune pe care orice om din domeniul meu și-ar dori-o, dovadă fiind concurența mare pe postul pe care am fost eu angajată. Cum se zice în bussines – e coadă la ușă pentru locul tău.

Nu sunt gata să renunț la acest loc în care am visat să ajung de când am intrat la facultate. Dar în același timp sunt uimită și că am găsit un bărbat cum nici nu credeam că există. Deci, ce fac?

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.