Când m-am căsătorit cu Florin eram amândoi prea tineri. Abia terminasem liceul – eu – iar el era student în ultimul an la Psihologie. A fost dragoste, nu pot să neg, doar că s-a pierdut pe parcurs.

Deşi am făcut o facultate umanistă şi eu, iar în ultimii ani e o inflaţie de astfel de absolvenţi, eu am avut norocul unor burse externe şi a unor oportunităţi de job care mi-au deschis în faţă lumi cu totul noi. În timpul ăsta, Florin s-a plafonat. Nu şi-a găsit multă vreme un job pe măsura diplomei, aşa că a făcut ani de zile munci sub pregătirea lui. Din cauza asta, în timp, ne-am îndepărtat ca program, preocupări, gânduri, mentalităţi. Ajunsesem, în numai patru ani de căsnicie, să trăim în lumi total paralele. A fost suficient pentru ca mariajul să se ducă naibii, crezând eu că nu ne mai leagă nimic în el.

El s-a opus întotdeauna despărţirii. Familist convins, Florin a vrut atunci, când eu am pus problema divorţului, să facem un copil. Zicea că asta ne-ar face să redescoperim ceea ce ne-a unit iniţial. Eu eram în plin avânt al carierei, cum să fac un copil la 25 de ani, când lumea mă aştepta s-o descopăr? Aşa că după un an de tergiversări, certuri, lamentări şi scene de gelozie, am căzut până la urmă de acord să ne despărţim. Dar să rămânem prieteni, a insistat el. Nu am făcut asta pentru că eu eram cuprinsă atunci de o ciudată nevoie de a scăpa definitiv şi a mă desprinde total de vechea mea viaţă. De parcă m-ar fi tras înapoi.

Fiecare şi-a văzut de viaţă. A mea a cunoscut culmi interesante, am avansat în carieră, sunt bine plătită, bine văzută, mă consider împlinită. Dar, la 30 de ani constat că nu reuşesc să mă mai apropii de cineva în plan sentimental. Nu iubesc, nu am mai iubit de la Florin încoace, şi mi-e foarte greu să mă apropii intim de cineva. Am avut relaţii diverse, pasagere, nu m-a stimulat niciun bărbat să-l vreau mai mult de câteva întâlniri.

În timpul ăsta, Florin s-a recăsătorit. Nu i-a trebuit mai mult de un an ca să mă uite şi să-şi refacă viaţa. A găsit o femeie foarte întreprinzătoare, care l-a tras după ea. A devenit un tip de succes şi el, şi-a deschis un cabinet privat de terapie şi este un tip cu mare succes la femei, acum.

L-am reîntâlnit, din întâmplare, într-o împrejurare în care l-am văzut în cu totul altă lumină. Charismatic, succesul îi prieşte, ceva mai matur, se apropie de vârsta la care bărbaţii sunt foarte sexy şi irezistibili. L-am văzut cu alţi ochi şi mi-a plăcut nespus. Nici el nu a fost indiferent şi mi-a arătat, din priviri, că nu m-a uitat. Mi-a făcut curte discret, dar mi-a prezentat şi noua lui familie. A fost ca un junghi în inimă.

În cele câteva ocazii în care ne-am reîntâlnit până acum, datorită job-ului, s-a reaprins flacăra iubirii pe care i-am purtat-o. Sunt sigură că de fapt nu am încetat niciodată să-l iubesc, dar ce să fac acum că nu mai e al meu, şi nici disponibil? Împreună cu a doua soţie are şi un copil, şi e un tip aparent fericit. Are tot ce îşi doreşte: o familie, un copil, împlinire profesională. De ce ar da cu piciorul la toate astea pentru una ca mine, care l-a lăsat când a dat de bine?

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.