În urmă cu doi ani soțul meu mi-a mărturisit spășit că a avut o aventură cu o colegă, dar m-a implorat să-l iert și mi-a promis că nu se va mai repeta. L-am iertat, dar nu mi-a picat bine. Acum mi se întâmplă și mie același lucru. Nu știu dacă să-i mărturisesc sau nu adulterul.

L-am iertat atunci, deși nu mi-a picat bine deloc. A fost o perioadă a naibii de tulbure în viața noastră și recunosc că faptul că avem un copil a contribuit mai mult la iertare decât dorința de a mai rămâne împreună. L-am urât atunci din toată inima. Dar nu mi-am propus să mă răzbun.

Ocazia a venit pe neașteptate și mai ales m-a luat prin surprindere, pentru că după cinci ani de căsnicie și după ce ești înșelată de soț îți cam piere încrederea în tine ca femeie. Mă gândeam că nu mai sunt atrăgătoare, că nimeni nu se va mai apropia vreodată de mine pentru că sunt căsătorită și oricum nu-mi propuneam, cum am spus, să mă uit la alți bărbați. Eram cumva consolată cu soarta mea și, ca noi toate probabil, mi-am zis la un moment dat că așa sunt toți bărbații, înșeală, dar tot acasă vin.

Bărbatul care m-a remarcat, care mi-a făcut curte și care m-a făcut să renasc din această cenușă în care mă îngropasem mi-a demontat pe rând toate aceste false concepții și m-a făcut să mă gândesc intens dacă vreau să rămân în construcția asta socială.

Nu mi-a propus niciodată să-mi părăsesc familia, nu mi-a făcut promisiuni deșarte, am trăit doar o poveste de dragoste frumoasă, dar scurtă, ca toate poveștile menite să se întâmple pasager în viețile norocoșilor. Am ieșit mai vie din ea de cum intrasem și, îmi place să cred, un om mai bun. Nu are rost să intru în amănunte, a fost și s-a dus. Cred că măcar psihic mi-a făcut un bine, chiar dacă nici latura fizică nu a fost de neglijat.

Acum mă aflu în fața unei dileme: să-i mărturisesc soțului meu că l-am înșelat sau nu? Când el mi-a spus mie același lucru, acum doi ani, a avut un moment de sinceritate dezarmantă, în care mi-a mărturisit că dacă ar fi fost el cel înșelat nu ar fi reușit să treacă peste asta și că ne-am fi despărțit. Că pentru un bărbat este mult mai greu să accepte să fie înșelat decât pentru o femeie.

Păstrez asta în minte de atunci și am avut-o în minte de fiecare dată când m-am întâlnit cu amantul meu pasager, dar atracția și dorința de a fi vie din nou au fost mai puternice decât frica de a-mi pierde bărbatul. Acum pot să tac și să merg mai departe, sunt sigură că multe așa ar face. Și poate că ar face bine. Îmi amintesc că și eu m-am gândit de multe ori, când am aflat că m-a înșelat, dacă nu cumva mi-aș fi dorit să nu aflu vreodată. Dar tot eu mi-am răspuns că e mult mai cinstit așa. Poate sunt masochistă, dar prefer să știu cum stau. De aceea mi se pare moral și cinstit să-i ofer și lui această ocazie, de a ști cum stăm.

Mi-e teamă, desigur, că-l voi pierde, dar și mai teamă mi-e de propria conștiință, că nu-mi va da pace. Sunt acum, la câteva luni de la terminarea aventurii mele, într-o furtună psihică cu mine însămi: să spun sau să tac? Să merg mai departe sau să încheiem aici? Voi ce ați face?

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.

Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.