Când ne-am căsătorit am decis de comun acord că vom fi unul dintre acele cupluri care se bucură de viață și nu găsesc o necesitate în a face copii. Asta a fost acum cinci ani, când eu aveam doar 25 de ani și credeam că tinerețea e veșnică și viața e un lung șir de călătorii, destinații, plăceri și lucruri care se cer descoperite și experimentate

Nu zic că nu e așa, doar că acum, de pe pragul celor 30 de ani pe care-i fac în acest an, mi se pare că lipsește ceva, și că acel ceva este un copil.

Admit că am trișat un pic din acest punct de vedere. Când am decis să ne căsătorim am jurat că nu ne vom lăsa influențați de familie, pieteni, societate, „așa trebuie”, așa e bine”, „să fiți și voi în rândul lumii” bla, bla. Și așa am și făcut, am reușit să ne ținem departe de cutumele sociale care-i înrobesc pe oameni și le răpesc bucuria de a trăi așa cum vor. Totuși, trebuie să admit că m-am lăsat un pic influențată, poate involuntar, de două prietene bune care au copii și a căror viață, din câte am observat, nu s-a transformat într-un calvar așa cum credeam. Sunt fericite și deloc înrobite de sarcinile de mame/soții/femei cu normă întreagă la job. Deci se poate!

Apoi cred că de vină este și acel nenorocit de ceas biologic, care mă obsedează de ceva vreme, de când am avut niște probleme medicale în zona genitală, iar unul dintre medicii consultați mi-a spus că e posibil să o moștenesc pe mama care a intrat foarte devreme la menopauză. Confruntată cu perspectiva asta, de „a închide fabrica” înainte de a o folosi, m-a pus serios pe gânduri dacă chiar nu-mi voi dori niciodată copii. Și așa, una cu alta s-au legat. Și am ajuns să constat că ba da, îmi doresc copii și chiar ar fi momentul cel mai bun. Acum ori niciodată!

Problema a venit când i-am spus soțului meu, care a crezut că glumesc. A luat-o de fapt în glumă până când am ajuns să ne certăm pentru că „am stabilit de la bun început un lucru și acum te sucești? Nu e firea ta să faci asta, cine te-a influențat, de ce nu respecți angajamentul luat?”. Am fost întristată de vehemența cu care el apără acel angajament pe care ni l-am luat ce-i drept amândoi, și într-o oarecare măsură da, mă simt ca o trădătoare.

E corect să divorțez de un om care până acum și-a îndeplinit partea lui de contract, în condițiile în care eu vreau ceva ce m-am angajat din start că n-o să vreau?

Sunt împărțită acum între datoria față de el, căruia i-am jurat dragoste și pe care chiar îl iubesc, și datoria față de mine și dorința mea, de dată recentă, de a avea totuși un copil. Ce fac acum? Știu că logic nu există decât două posibilități: renunț la el sau la mine?

Sunt sigură că nu m-aș bucura pe deplin în niciuna dintre variante, însă. Adică sunt sigură că mai devreme sau mai tîrziu voi avea remușcări că nu am făcut un copil cât timp puteam, și de asemenea sunt convinsă că părăsindu-l pe el, alături de care mă simt aproape completă, va fi una dintre greșelile fundamentale ale vieții mele. Sunt mult prea multe femei pe lumea asta care nu găsesc niciodată ceea ce am eu acasă. Așadar, o decizie imposibilă pentru un lucru care n-ar trebui să fie atât de dificil în secolul ăsta. Ce naiba se întâmplă cu noi, oamenii, de nu mai vrem să facem copii?

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.