Mă aflu într-un moment de răscruce în viața mea de familie, și nu am cu cine să mă sfătuiesc ca să iau o decizie. Părinții mei au murit, singura familie în care sunt de 15 ani e formată din soțul meu și fiul nostru, relație în care până anul trecut m-am simțit confortabil, chiar dacă nu toate erau perfecte.

Mai exact, de câțiva ani raporturile intime dintre mine și soțul meu au încetat. Din vina mea, eu am fost cea care le-a rărit până la zero, pentru că nu mai simțeam dorința de a fi cu un bărbat. În special după nașterea fiului nostru am avut o perioadă mai delicată și am crezut că asta e, mi-am pierdut apetitul sexual. Soțul meu este un om extraordinar, a tot încercat să mă facă să revin asupra deciziei distante pe care o luasem în cuplu, dar fără succes. Cu timpul a abandonat și el lupta și nu a mai insistat. Așa au trecut anii.

Anul trecut, însă, am cunoscut un bărbat. A fost pentru prima dată în 15 ani când am simțit că renasc ca femeie. Deși am 35 de ani mă simt totuși foarte ... consumată. Acest bărbat nou apărut în viața mea, însă, a șters cu buretele tot sentimentul ăsta de oboseală și de plictis din viața mea.  Am trecut din nou prin senzațiile pe care ți le dă flirtul, curtea, îndrăgosteala. Am simțit că renasc. Ceea ce mi-a deschis ochii asupra amorțelii în care trăisem până atunci în căsnicie.

Nu s-a întâmplat nimic între mine și acel băbat. Deocamdată. Pentru că am mari rețineri și un cumplit sentiment de vină față de soțul meu. Care nu are nicio vină că eu nu am mai simțit ce trebuia față de el. Sunt în continuare devotată lui, familiei, copilului nostru, îl iubesc, îmi dau seama că nu aș vrea să i se întâmple ceva rău, însă pasiunea care ne-a unit la început nu mai există demult, și nicio încercare de-a lui în ultimii ani nu a reușit să o reînvie.

Sunt teribil de derutată și nu știu ce drum să aleg. Nu știu dacă și ce viitor ar avea relația mea cu celălalt bărbat. Poate că nici nu există vreun viitor pentru noi. Dar simpla lui apariție a pus o lumină înfricoșătoare pe căsnicia mea. Sincer mi-aș dori să pot să repar lucrurile în familie și să pot să rămân cu soțul meu, dar așa cum stau lucrurile acum ar însemna o moarte psihică lentă. Este evident că nu sunt fericită, dar îmi e imposibil să spun exact și ce aș vrea ca să fiu fericită. Sunt blocată în încercarea de a găsi o soluție și mă uit în jur și culmea, nu găsesc niciun cuplu de lungă durată care să fie fericiți. Toți au găsit diverse debușee ca să treacă peste eșecul acestei relații sociale care este căsnicia.

Nu pot renunța la soțul meu, la situația noastră construită împreună în 15 ani, dar în același timp îmi doresc să mai fiu și eu fericită, să simt că trăiesc și că iubesc, și că doresc, înainte de vârsta la care aceste trăiri îmi vor fi inaccesibile. Ce să fac, ce soluții există pentru a păstra o căsnicie „până la moarte” așa cum spune la Biblie, dar fiind și fericit în același timp? Cum să fac să-l mai doresc pe soțul meu chiar și după 15 ani de căsnicie?
 
Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.