Cel mai bun prieten al meu trece printr-o mare dilemă și criză familială de câteva luni, iar eu nu știu ce sfat să-i dau. Ce i se întâmplă lui e și dificil de explicat și greu de crezut. Dar o să încerc, în speranța că poate îmi veți da vreo idee ca să-l pot ajuta.

Soția lui a rămas gravidă. Până aici nimic neobișnuit, sunt tineri, până în 30 de ani fiecare, au cariere de succes și le merge bine. Copilul pare că era un pas logic în căsnicia lor care a început destul de lin în urmă cu câțiva ani. Prietenul meu nu e un tip cuceritor, mai degrabă e genul de „băiat de casă”, pâinea lui Dumnezeu, din care poți să faci ce vrei dacă-i intri la inimă. Prost de bun, cum se zice prin popor.

Ea, pe de altă parte, o femeie foarte frumoasă, ambițioasă, năbădăioasă, cu un trecut aventuros, după cum susțin unii, părea la început total nepotrivită pentru el. Ca prietenă, evident că eu n-am plăcut-o inițial, dar știți cum e cu omul îndrăgostit. Intrase în săptămâna oarbă, era dispus să renunțe și la vechii prieteni decât să accepte că ea e un pic diferită de ideea de femeie potrivită pentru el.

Dar cine suntem noi să spunem cine și ce e potrivit chiar și pentru prietenii noștri? Așa că până la urmă s-au căsătorit. Era foarte fericit, de fapt până acum, când a aflat de sarcină, totul intrase într-un normal care nu dădea nimănui de gândit. Prietenul meu părea un om fericit.

Când l-am felicitat pentru că urmează să devină tătic n-a mai răbdat și mi-a povestit ce se întâmplă de fapt. Se pare că înțelegerea lor de la bun început a fost ciudată. Ea avea voie să se întâlnească și cu alți bărbați. A fost condiția pe care i-a pus-o ca să fie de acord să se căsătorească cu el. Și mai ciudat e că ea i-a spus că e doar un mod de a se asigura că el nu se va obișnui cu ideea că ea e deja a lui și că nu trebuie să mai facă eforturi ca s-o cucerească, așa că prin acest gând, că se poate vedea când și când și cu alții, îi menține lui treaz spiritul de luptă.

Dacă mă întrebați pe mine e o tâmpenie, dar nu eu am fost de acord cu asta. Timp de câțiva ani de la căsătorie el nu a știut niciodată dacă ea îl înșeală sau nu. Nici acum nu știe, pentru că îi e frică să întrebe. Ea are dese plecări în delegații și nimeni nu știe (sau soțul ei nu știe) ce face ea acolo. Și cu cine. Sau dacă face. E foarte posibil ca să fie totul doar o strategie de menținere a interesului și a fricii de a nu o pierde, și în realitate tipa să nu și-o pună cu nimeni decât cu el. Când sunt împreună par de altfel destul de fericiți și – în ciuda a ceea ce credeam inițial – potriviți. Dar cum naiba să stai tot timpul cu sabia deasupra capului?

Ei, abia acum se perpelește el la foc mic, gândindu-se că dacă totuși copilul ăsta nu e al lui, și că ea poate chiar s-o fi culcat cu alții prin deplasări? Îi e teamă să întrebe. Să o întrebe. Pe de-o parte de teamă să nu o jignească, pe de altă parte că nu prea ar vrea să știe că nu e copilul lui. Am uitat să vă spun că omul este topit după copii, își dorea demult un copil și cred că și dacă s-ar demonstra că nu e al lui tot l-ar iubi ca și pe ea.

Totuși, mi-e milă de el că îl văd cum se topește de câteva luni de grija asta. Ce să facă, să o întrebe, să ceară un test, să tacă și să se facă că e al lui? Dar poate chiar e al lui. Omul trăiește un calvar. Și eu nu știu cum să-l ajut. Nici eu nu prea știu ce aș face dacă aș fi în locul lui. Teoretic pot să spun că n-aș fi acceptat din start acest aranjament, deși nebănuite sunt căile iubirii, dar acum dacă tot a acceptat, ce mai poți să faci într-o asemenea siutație? Să accepți și copilul altuia?