Mă uit la imaginile cu oameni înzăpeziţi şi îngheţaţi prin diverse zone ale ţării şi nu pot să nu-mi amintesc de propria păţanie de acum doi ani. Când am fost prinsă într-un astfel de blocaj undeva în câmp, în apropiere de Buzău.

Mă uit la imaginile cu oameni înzăpeziţi şi îngheţaţi prin diverse zone ale ţării şi nu pot să nu-mi amintesc de propria păţanie de acum doi ani. Când am fost prinsă într-un astfel de blocaj undeva în câmp, în apropiere de Buzău. Atunci am crezut că voi muri. În fapt cred că am şi murit pentru câteva minute, dar am avut marele noroc că îngerul meu păzitor a reuşit să depăşească nămeţii şi să mă scape.

Am rămas înzăpeziţi într-o seară de februarie, undeva în câmp înainte de comuna Smeeni. N-am vrut să părăsim maşina, tata spunea că sigur ar găsi-o vandalizată când ne-am întoarce după ea. În plus, credeam că e imposibil să nu vină plugurile să ne scoată de acolo. Aşa că am stat în maşină aşteptând. Mai porneam motorul din când în când. Tata mai ieşea şi mai dădea zăpada din jurul maşinii, ca să nu rămânem înţepeniţi de tot în ea.

Eu am adormit un timp, după care nu mai ştiu ce s-a întâmplat. Visam, eram poate chiar pe altă lume. Cert e că după ce am rememorat o vreme anumite întâmplări din viaţa mea am alunecat într-o lume cu totul nouă. Simţeam că parcă în jurul meu era numai o pâclă albă ca şi când aş fi plutit printre nori. Nu vedeam nimic, doar auzeam voci blânde din diverse direcţii, spunând fraze pe care le mai auzisem în viaţă de la diverşi oameni.

Nu ştiu dacă eram fericită sau nu, nu simţeam vreo părere de rău că eram acolo, poate nu conştientizam de fapt că eram moartă. La un moment dat din pâcla aia a apărut o voce care s-a şi întrupat. Era un bărbat înalt, îmbrăcat în alb, cu părul alb şi cu nişte ochi albaştri intenşi. M-a luat în braţe şi mi-a spus că trebuie să mă încălzească, că am îngheţat.
Eu nu simţeam frigul, nu mi se părea că am nevoie de îmbrăţişarea acelui om, dar simţeam o aşa mare nevoie să fiu ocrotită încât m-am cuibărit la pieptul lui.

I-am căutat instinctiv buzele şi după ce i-am ascultat cuvintele i le-am atins cu degetele. Atunci mi-am văzut pentru prima dată mâinile. Degetele mele erau vineţii, un contrast puternic cu figura lui albă. Am început să tremur din tot corpul şi să simt, pentru prima dată, un frig cumplit în oase. Bărbatul m-a sărutat, iar căldura din el parcă mă pătrundea şi pe mine. Treptat, mi-am descleştat mâna cu care-i cuprinsesem gâtul şi m-am prelins, moale, pe un pat.

Aşa m-am trezit la spital, pe o targă, înfăşurată în pături. În jurul meu era forfotă, dar eu îl căutam cu privirea pe bărbatul cu păr alb şi ochi albaştri.

L-am regăsit câteva zile mai târziu, când m-au externat. Era bărbatul de pe utilajul de deszăpezire care venise a doua zi să ne scoată de acolo. M-a luat în braţe şi m-a scos din maşină. Credea că sunt moartă, aveam buzele vinete şi eram ca un bloc de gheaţă. Mi-a mărturisit mai târziu că a simţit o nevoie ciudată să mă sărute, atunci când mă căra în braţe. Iar asta m-a readus la viaţă. M-a dus imediat la o salvare unde medicii au constatat că încă aveam puls. Şi aşa am scăpat.

Pentru acel impuls inexplicabil pe care l-a avut Tudor atunci, de a mă săruta, îi voi rămâne veşnic îndatorată. Încerc să-mi „plătesc” din datorie iubindu-l şi fiindu-i o soţie perfectă. Bărbatului meu blond, cu ochi albaştri şi cu buze atât de calde care te readuc la viaţă.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.