Tocmai împlinisem anul trecut în primăvară 14 ani de când eram împreună şi vorbeam că la anul - adică anul ăsta – vom merge undeva împreună ca să sărbătorim o cifră care deşi nu e rotundă, are o oarecare greutate.

Tocmai împlinisem anul trecut în primăvară 14 ani de când eram împreună şi vorbeam că la anul - adică anul ăsta – vom merge undeva împreună ca să sărbătorim o cifră care deşi nu e rotundă, are o oarecare greutate. 15 ani împreună. Unele căsnicii nu durează atât. Dar relaţia noastră a reuşit să treacă prin multe, din facultate până acum. Am avut şi pauze, ce-i drept, iar el a avut şi o altă relaţie la un moment dat, cu o femeie mai în vâstă, când eram mai tineri şi i se părea că trebuie neapărat să acumuleze şi alt fel de experienţă. Am trecut şi peste aia. Dar se pare că peste această ultimă sincopă nu vom reuşi să mai trecem

.

Anul trecut deci, când „sărbătoream” 14 ani, era într-o stare proastă. Se simţea rău şi nu ştia de la ce, dar cert e că orice avea îl ţintuia la pat. Nu se putea scula din pat de vreo două zile şi cu chiu cu vai am reuşit să-l urnesc la spital. Urăşte spitalele deşi nu a avut de-a face cu ele, dar ştiţi cum e, că toţi ştim ce rău e pe acolo de la alţii. Aşa că până la urmă am chemat acasă o salvare particulară care l-a dus totuşi la spital, pentru că era nevoie de nişte investigaţii amănunţite. Aşa am aflat că avea o boală rară, prea rară ca să fie inclusă în vreo listă de compensări, tratamente sau măcar intenţii. E o chestie greu de pronunţat, din familia bolilor autoimune, despre care se pare că medicina românească nu ştie mai nimic, dar nici nu se străduieşte cineva să afle. Ni s-a spus că de fapt la nivel mondial lucrurile stau la fel, că există tratamente experimentale, dar că în general prognosticul nu e bun. Pe scurt poţi să crăpi oricând, fără ca măcar să ştii de la ce ţi s-a tras.

Am rămas blocaţi o vreme. Cum să te lovească aşa ceva în floarea vârsei? Aveam anul trecut amândoi 34 de ani şi deşi nu pot să zic că ne animau planuri măreţe de familie, aveam totuşi … diverse dorinţe. Din acel moment viaţa noastră s-a schimbat complet. Sunt sigură că mulţi dintre voi au văzut „Ultimele dorinţe”, filmul cu Jack Nicholson şi Morgan Freeman. Ei bine, el a decis de capul lui, fără să mă întrebe măcar dacă sunt de acord, să facă ceva similar. Nu că ar fi fost totuşi viaţa mea în joc, deşi trebuie să recunosc că mă afectează şi pe mine toată situaţia asta. Emoţional şi material.

În primul rand că noi locuim în apartamentul lui, moştenit de la părinţi. A decis să-l vândă ca să aibă bani de plecat în lume. Deja şi-a vândul maşina, care deşi era „a familiei”, era cumpărată de el. Şi-a dat demisia de la job şi aşteaptă să găsească cumpărător pentru apartament ca să plece definitiv de lângă mine. E posibil ca asta să se întâmple luna viitoare, pentru că există un cumpărător destul de hotărât. În curând va trebui să-mi găsesc şi eu un loc să mă mut. Mi se pare atât de absurdă toată situaţia, de parcă aş fi un animal de casă pe care el l-a crescut 15 ani – care se împlinesc luna viitoare - şi acum, când a dat de greu, îl părăseşte pe stradă.

Am stat să mă gândesc dacă eu aş fi făcut la fel şi de fapt ce aş fi vrut eu să facă el în situaţia asta. Şi sincer să spun nu ştiu. Mi se pare aiurea şi perspectiva de a aştepta amândoi, ţinându-ne de mână, să moară pe un pat sordid de spital. Iar eu să-i inchid ochii. Dar în acelaşi timp morala creştină, umanitatea … habar n-am ce alte precepte filosofico-sociale ne îndeamnă să ne simţim prost când abandonăm un om pe moarte. OK, nu-l abandonez eu pe el, ci invers, dar totuşi.

M-am mai gândit în ultima vreme şi dacă-l mai iubesc şi ce simt eu exact pentru omul ăsta lângă care am trăit o treime din viaţa mea de până acum. Şi nici la întrebarea asta nu ştiu să răspund, pentru că evident, după 15 ani nu mai simţi acelaşi lucru. Poate că relaţia noastră intrase într-o rutină de care nici noi nu ne mai dădeam seama, şi abia şocul ăsta ne-a făcut de fapt mai naturală despărţirea, de care nu eram conştienţi în rest.

Ştiu, poate sunt confuză în ce spun şi e posibil ca de fapt acum nici să nu realizez exact ce mi se întâmplă. Probabil după ce va pleca sau eventual după ce voi afla că a murit, dacă voi afla vreodată, o să plâng cu adevărat. Deocamdată sunt complet debusolată şi nu ştiu ce să fac cu viaţa mea mai departe.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.