Știu ce înseamnă să porți pantofii incomozi ai insecurității, ai aparenței, ai lipsei de încredere. Însă am reușit să schimb radical totul când m-am întrebat ce vreau pentru mine și am început să mă ascult. Și da, a implicat și suferință, dar din suferința am învățat și m-am ridicat.

Suferința nu este la modă! De aceea toți o trăim sub pătură, ascunși de privirile celorlalți, inclusiv ale prietenilor. Că nu e cool să fii deprimat, să suferi, să nu ai chef de nimic, să nu mai vrei să te trezești la realitate, măcar o vreme.
Când suferi în urma unei despărțiri de persoana iubită și doare până și deschiderea ochilor dimineața, ultimul lucru pe care vrei să îl auzi din partea celor din jur este: «lasă-l, uită-l, nu fi proastă! Doar ești femeie puternică!»

Dar tu vrei să te lase toți în pace pentru că în acel moment, când pe tine te doare sufletul de iți vine să oprești lumea în loc, toți vor să zâmbești, să arăți că ești puternică! Iar tu nu poți. Nu ai nevoie de sfaturi, de alte relații de tip pansament rapid, de îndemnuri  că «mâine va fi mai bine, timpul le vindecă pe toate». Ai avea nevoie ca cineva să te ia de mână, să îți spună «știu ce simți» și să tacă împreună cu tine. Să îți simtă durerea, să fie acolo și atât.