Iubitul meu mă înşeală. Am ştiut asta din al doilea an de când eram împreună. De atunci au mai trecut trei şi nenumărate escapade la care eu am închis ochii, iar el a deschis larg braţele.

Iubitul meu mă înşeală. Am ştiut asta din al doilea an de când eram împreună. De atunci au mai trecut trei şi nenumărate escapade la care eu am închis ochii, iar el a deschis larg braţele. Vinovată sunt eu. Pentru că nu ştiu cum aş putea să trăiesc fără el. De asta prefer să sufăr ca un cîine, dar să ştiu că sunt lângă el. Vlad mă iubeşte în felul lui, dar la fel cum nu se poate dispensa de mine, nu poate nici să renunţe la... restul femeilor.

Între noi a fost dragoste la prima vedere. Eram la mare, în vara lui 2004, împreună cu buna mea prietenă Maria. Tocmai luasem licenţa amândouă şi ne recompensam printr-o binemeritată vacanţă.

Vlad şi Dragoş stăteau în acelaşi hotel cu noi şi ne tot intersectam. Cum Vlad este foarte volubil, comunicativ, el a fost cel care ne-a "agăţat". Tot el mi-a arătat primul răsărit de soare la mare pe care l-am văzut după o noapte albă pe faleză. Adăugaţi la asta şarmul lui Vlad, un tip cu constituţie atletică, ochi verzi şi look a la Robert Redford şi veţi înţelege de ce am căzut pe spate după numai câteva zile de curte.
În afară de aspectul fizic excepţional, Vlad este amuzant şi un camarad distractiv. Primul nostru an împreună a trecut ca gândul. Mergeam în excursii, noaptea băteam cluburile, ne plăcea în egală măsură să facem shopping – deşi se spune că bărbaţii sunt total plictisiţi de asta - iar sexul... cireaşa de pe tort. Pentru mine el a fost al doilea bărbat din viaţa mea, dar după prima noapte petrecută împreună am ştiut că el va fi şi ultimul. Ne potrivim împreună, iar asta o spune chiar el, care cu siguranţă are mai multă experienţă decât mine în materie de sex.

Primul şoc a venit într-o zi de marţi, 13, când l-am văzut pe Vlad la braţul unei blonde în mall, deşi îl ştiam plecat în delegaţie la Satu Mare. L-am văzut din spate, dar era imposibil de confundat. Îmbrăcat cu geaca lui jerpelită din piele, mersul lui, părul lui, gesturile lui. Cu inima împietrită i-am urmărit până la ieşire, şi când eram decisă să-i abordez s-au urcat într-un taxi şi au plecat. Am apucat să-i văd profilul lui Vlad, în timp ce o săruta pe blondă.

L-am sunat şi avea telefonul închis. Seara m-a sunat el şi mi-a spus că toată ziua a fost în şedinţe. Când s-a întors l-am primit cu răceală. Nu înţelegea de ce, şi i-am spus că l-am văzut în mall. Mi-a zis că l-am confundat. A fost atât de convingător în minciuni încât argumentele mele erau vorbe-n vânt. De atunci am devenit neîncrezătoare, dar l-am iertat numai la sâmburele acelui gând care a încetat demult să mai fie o îndoială: "dar dacă totuşi l-am confundat?!".

Dovada zdrobitoare avea să vină câteva luni mai târziu. Vlad m-a luat cu el la o petrecere organizată de firma la care lucra. Acolo toată lumea venise cu perechile. La petrecere, întâmplător, am dat peste o veche colegă din şcoala generală, aşa că ne-am retras într-un colţ şi am depănat amintiri. Întâlnirea cu Dana a fost o reală plăcere, şi n-am ştiut când a trecut mai bine de o oră de când pălăvrăgeam. Când mi-am dat seama că am exagerat, am plecat în căutarea lui Vlad. Petrecerea era la o vilă undeva în afara Bucureştiului. În căutarea mea am dat foarte uşor peste Vlad, călărind-o pe soţia unui coleg de-al lui, într-una din camerele de deasupra restaurantului. Am rămas mută de uimire, în pragul uşii, după ce iniţial spusesem "scuze!" şi dădusem să ies. Credeam că am stricat distracţia vreunui cuplu, dar în ieşire am văzut pe jos sacoul lui Vlad. Am intrat din nou şi am rămas în faţa lor. Eram la fel de uimiţi toţi trei.

Femeia şi-a strâns lucrurile şi a ieşit, Vlad şi-a încheiat pantalonii şi m-a privit în ochi, pe jumătate trist, pe jumătate triumfător. "Era soţia boului de Trifu, am vrut să i-o plătesc!", mi-a spus.

Acest Trifu îi suflase nu ştiu ce contract... O prostie. Nu te apuci să te culci cu femeile colegilor, chiar dacă îţi fură firma, nu un simplu contract. Dar se pare că bărbaţii nu gândesc aşa.

Pur şi simplu eram paralizată de furie, surprinsă şi dezamăgită. Nu spuneam nimic, doar mă uitam la el. După ce mi-a spus cine era femeia şi de ce o făcuse, m-a luat şi am plecat acasă. N-am scos un cuvânt tot drumul, iar în cap aveam vid. Era prima dată când mi se întâmpla aşa ceva, şi nu ştiam cum să reacţionez. Deşi vezi în filme scene din astea, când ţi se întâmplă în realitate e mult mai greu de reacţionat.

Vlad fiind obişnuit, probabil, cu propria viaţă, a fost cel care mi-a vorbit. Tot ce vedeţi în filme, citiţi în cărţi sau auziţi de la prietene, absolut toate argumentele alea au venit şi de la el: că-i pare rău, să-l iert, că nu s-a putut abţine când a văzut că poate să "înscrie" în poarta lui Trifu, că n-a însemnat nimic, că numai eu sunt cea care contează, că a fost doar sex, că e bărbat, că aşa sunt toţi, nu pot fi ai unei singure femei, că genetic ei sunt programaţi să-şi împrăştie sămânţa pe cât mai multe "ogoare" etc.

O vreme ne-am despărţit. Câteva săptămâni a fost ca turbat. S-a ţinut scai de capul meu, până când ne-am împăcat. A făcut şi nebunia aia cu banner-ul uriaş afişat pe un bloc din Bucureşti, pe care a scris "Iartă-mă!". Trebuie să recunosc că orgoliul meu se lupta cu infidelitatea lui, dar şi cu plăcerea de a şti că sunt femeia pentru care el ar face orice ca s-o recâştige.

A treia infidelitate a fost cât pe ce să ne despartă definitiv. Eram în al treilea an de relaţie şi la un pas să ne căsătorim. El s-a îndrăgostit de o colegă. Era atât de prins de pasiunea pentru ea încât petrecea aproape tot timpul la birou sau în preajma ei. Nu spunea, însă, nici că vrea să ne despărţim, nici că vrea să mă păstreze. Era îndrăgostit de ea, dar încă nu fuseseră împreună şi în pat. A fost o lună cumplită pentru noi. Îl vedeam că suferă şi pentru mine, dar mai ales pentru că nu poate fi cu ea. La început n-am ştiut exact ce-l împiedica s-o aibă, dar ulterior mi-a spus că ea pune această condiţie: să renunţe la mine, ca să aibă o relaţie cu ea.

El, învăţat cu aventuri pasagere, nu ştia cum să reacţioneze în faţa unei amante aşa de exclusiviste. Până la urmă, au plecat împreună la munte. O săptămână. Eu deja îmi căutam altă locuinţă să mă mut, să nu mă mai găsească la întoarcere. Era evident că ea va fi aleasa, mă gândeam. Eram aşa de absorbită de suferinţa de a fi părăsită, încât pierdusem total din vedere faptul că fusesem deopotrivă şi înşelată.

Când s-a întors era singur. M-a întrebat de ce îmi fac bagajele. Îmi strânsesem cărţile şi cd-urile în cutii, şi hainele de iarbă le pusesem în nişte saci. Încă nu găsisem o altă casă. M-am uitat la el cu privirea unui câine bătut. Când mi-a spus că s-a convins că eu sunt femeia potrivită pentru el am crezut c-am câştigat Loteria vizelor în SUA. Știam, da, ştiam că mă înşela, că avea să mă înşele şi în continuare, dar acea săptămână în care mă pregătisem să trăiesc fără el fusese mai rea decât orice infidelitate de-a lui. Pur şi simplu nu mai ştiam să trăiesc fără el.

De atunci au mai fost escapade. Îi mai găsesc, când vine din deplasări, în buzunare, prezervative sau diverse alte semne că a făcut sex cu altele. Mă fac că nu văd. Mă gândesc că probabil asta e soarta femeii, să accepte că bărbaţii sunt diferiţi, şi că nu pot fi fideli. Că unii joacă mai bine sau mai prost, dar toţi sunt de fapt la fel. Nu se pot limita la o singură femeie. Greşesc?