În ajunul Crăciunului din 1971, Juliane Koepcke, în vârstă de 17 ani, a fost singurul pasager care a supraviețuit după ce un avion s-a prăbușit în inima Amazoniei.

Toată copilăria ei a fost o aventură sălbatică. Peste câțiva ani, tot ce a învățat în anii în care părinții o luau cu ei în expedițiile din pădurea amazoniană avea să-i salveze viața. Juliane Koepcke nu va uita niciodată acea zi. În ajunul Crăciunului din 1971, toți cei care se aflau alături de ea în avionul care s-a prăbușit în junglă, inclusiv mama sa, au murit. Avea doar 17 ani și totul s-ar fi putut sfârși atunci, acolo, departe de lume.

Astăzi, femeia care a căzut din cer are 58 de ani și încă se simte prinsă în scaunul cu care a aterizat în junglă. Povestea ei, publicată de ediția britanică a revistei Reader’s Digest, este o lecție exemplară despre supraviețuire, din care cu toții avem de învățat. 

 

Își amintește de zilele petrecute în Lima, capitala statului Peru. Totul a fost bine, nimeni nu putea ști că totul se va sfârși în curând. Aproape totul. În ciuda experienței sale în junglă, Juliane era doar o elevă. Ea învăța la Lima, dar vacanțele și le petrecea în Panhuana, de unde pornea în expediții cu părinții săi. Mama sa, Maria, a vrut să zboare mai devreme spre Pucallpa, unde urmau să se întâlnească cu soșul ei, zoologul Hans-Wilhelm Koepcke, dar avea un curs de dans la școală, iar ceremonia de absolvire avea loc pe 22 și pe 23 decembrie.

"Am rugat-o pe mama să mai aștepte. <<În regulă. Vom zbura pe 24>>, a spus ea", își amintește Juliane. Atunci viața ei a luat o altă turnură, dar cine ar fi putut ști?

Aeroportul era închis când au ajuns ele, în dimineața ajunului de Crăciun. Mai multe zboruri fuseseră anulate cu o zi înainte, iar la ghișee era o îmbulzeală de nedescris. Cursa lor, însă, nu avea probleme. La ora 11.00 a început îmbarcarea. Juliane și mama sa aveau locurile în penultimul rând. Ca de obicei, Juliane s-a așezat la fereastră, iar mama ei, căreia nu-i plăcea să zboare, la mijloc. Ca ornitolog, ea spunea că nu e natural ca o pasăre de oțel să se ridice de pe pământ și să zboare.

Prima jumătate a zborului de patru ore de la Lima la Pucallpa a decurs fără probleme, povestește Juliane Koepcke în articolul din Reader’s Digest. Au mâncat un sandwich și un suc. Zece minute mai târziu, în timp ce stewardesele încep să strângă micul dejun, avionul pătrunde într-o furtună imensă. Dintr-o dată se face întuneric, iar fulgerele brăzdează bezna din toate părțile. Oamenii încep să țipe, iar avionul se zgâlțâie violent. Bagajele, cadourile și hainele cad din lăcașurile de deasupra capetelor pasagerilor. Sandișurile zboară în toate direcțiile, iar băuturile neterminate se împrăștie la întâmplare. E haos, dar doamna Koepcke se ține tare. "Să sperăm că va fi bine", spunea ea nervoasă.

"Am văzut o lumină albă deasupra aripii drepte. Nu-mi dau seama dacă era un fulger sau o explozie. Am pierdut controlul timpului. Avionul începe s-o ia în jos. Din scaunul meu din spate pot să văd acum până în cabina piloților. Urechile, capul, tot corpul sunt încărcate cu răgetul puternic al avionului. Dar mai presus de tot, o aud pe mama mea cum spune: <<Acum s-a terminat tot>>", povestește Juliane ca și cum ar fi fost ieri. "Coborâm repede. Oamenii tac, iar motoarele se opresc brusc. Mama nu mai e lângă mine, iar eu nu mai sunt în avion. Încă sunt prinsă în scaunul meu, la o altitudine de vreo 3.000 de metri. Sunt singură. Și cad", povestește Juliane.

"Căderea mea e liniștită. Nu văd nimic în jurul meu. Centura de siguranță îmi strânge pietul atât de tare, că nu pot respira. Înainte să-mi fie frică, mi-am pierdut cunoștința", continuă ea. "Când îmi revin, încă sunt în cădere, iar pădurea peruviană se apropie vijelios de mine. Vegetația văzută de sus îmi amintește de broccoli. Văd totul clar, ca și cum aș ieși din ceață, apoi leșin din nou."

După ce își revine, Juliane se trezește singură în mijlocul junglei. Centura e desfăcută, nu știe cum. Udă și plină de noroi, se târăște spre resturile avionului și zace acolo tot restul zilei și noaptea ce urmează. "Nu voi uita niciodată imaginea pe care am văzut-o dimineața. Coroanele copacilor imenși de deasupra mea erau scăldate într-o lumină galbenă, înconjurând toul într-un verde strălucitor. Mă simțeam abandonată, lipsită de ajutor și al naibii de singură", își amintește singura supraviețuitoare a teribilului accident.

Când se mai adună, observă scaunul gol pe care stătea mama ei. Juliane nu poate sta în picioare. Aude ticăitul ceasului, dar nu poate vedea ora. Nu poate vedea normal pentru că are ochiul stâng umflat de la o lovitură. Cu dreptul abia poate zări cât de cât, în jur. Nici vorbă de ochelari, dar până la urmă reușește să vadă cât arată ceasul. E ora 9.00. "Mă simt din nou amețită și mă întind epuizată pe podeaua pădurii", povestește Juliane.

După o vreme, tânăra reușește să se ridice, cu chiu cu vai, în genunchi, dar e atât de slăbită, încât alunecă imediat la pământ. Încearcă din nou, iar de data asta reușește să rămână așa. Își atinge clavicula dreaptă și își dă seama că e ruptă. Începe să verifice dacă mai are și alte probleme și nu durează mult până descoperă o tăietură adâncă pe gamba stângă, care pare să fie făcută de o bucată de metal. În mod ciudat, nu sângerează, iar ăsta a fost din nou un mare noroc pentru ea.

Timp de patru ore, tânăra rătăcește prin zonă, căutându-și mama. O strigă, dar jungla îi răspunde cu ecoul vocii sale. "Pentru cineva care nu a mai fost niciodată în pădure, poate părea un loc periculos. Copacii înalți fac umbre misterioase. Apa picură neîncetat. Pădurea are de multe ori un miros de mucegai de la plantele care putrezesc. Insectele stăpânesc jungla și le întâlnesc pe toate: furnici, albine, fluturi, lăcuste, țânțari. Un anume tip de muscă își depunde ouăle sub piele sau în răni. Albinele sălbatice fără ac obișnuiesc să se agațe în păr. Din fericire, am trăit în pădure suficient de mult când eram copil pentru a fi familiarizată cu gândacii și alte creaturi care mișună, bâzâie sau mârâie. Nu era aproape nimic acolo de care părinții mei să nu-mi fi povestit când mergeam în junglă. Trebuia doar să fac puțină ordine în amețeala din capul meu", explică protagonista articolului.

Brusc, o sete intensă o trezește la realitate. Ea linge picăturile de apă de pe frunzele din jurul său, apoi începe să meargă încet, în mici cercuri, în jurul locului unde se afla, știind cât de ușor de poți rătăci în junglă. Juliane memorează locul și face un semn pe un copac pentru a-și păstra un reper al poziției sale. Cu toate eforturile sale, nu găsește locul impactului. Nici urmă de epavă sau de oameni - jungla i-a înghițit și acum îi ține ascunși. Dar dă peste o pungă de dulciuri și mănâncă o bomboană. Aude apoi zgomotul unui avion deasupra sa, încearcă să-l vadă, dar copacii sunt prea denși: n-are nicio șansă să se facă văzută acolo, trebuie să iasă de sub umbrela pădurii pentru ca salvatorii s-o poată depista.

Simte cum puterile o părăsesc, iar motoarele avionului se îndepărtează. Însă cum se așterne încet liniștea pădurii, aude din nou ceva interesant: zgomotul apei. Ea descoperă în apropiere un mic izvor care hrănește un mic pârâu. Descoperirea îi redă speranța. Nu doar pentru că a găsit apă, ci pentru că acest firicel o poate duce spre salvare.

Juliane încearcă să urmeze pârâul, dar din loc în loc dă peste trunchiuri masive de copaci răsturnate de-a curmezișul sau de stânci masive. Puțin câte puțin, pârâiașul se lărgește, lăsând loc unei albii largi, parțial secate, așa că poate merge lejeer pe lângă apă.

Pe la 6.00 se așterne seara. Tânăra caută un loc retras, unde poate petrece noaptea. Mănâncă o bomboană. Pe 28 decembrie, ceasul ei, primit în dar de la bunica sa, se oprește, așa că ea trebuie să numere zilele.
Albia pe care o urmează dă într-alta, mai mare, apoi, într-un mic râu. În timp ce înaintează, termină și ultima bomboană. Nu are cuțit pentru a tăia frunze de palmier ca să-și facă un adăpost. Nu poate vâna, nu poate pescui, nu poate improviza nimic pentru a găti. Cum e sezonul ploilor, sunt suficiente fructe cu care ea se poate hrăni. Altceva nu are. Cam tot ce crește în pădure este otrăvitor, așa că nu se atinge de ceea ce nu cunoaște. În schimb, bea multă apă din albie.

Deși numără zilele, greșește socoteala. "Pe 29 decembrie sau 30, în a șasea sau a șaptea zi, am auzit un zgomot care mi-a alungat apatia și m-a umplut de euforie. Am auzit un bâzâit, zgomotul unui hoatzin, o pasăre subtropicală care își face cuib doar în în locurile deschise, locuite de oameni! Acasă, în Panguana, am auzit-o deseori. Cuun impuls nou, am început să merg mai repede, urmând sunetul", povestește Juliane.

În cele din urmă, ajunge pe malul unui râu larg, dar nu-i niciun suflet acolo. Aude avioane în îndepărtare, dar, pe măsură ce timpul trece, acestea amuțesc. "Cred că au renunțat și că i-au salvat pe toți, în afară de mine. O furie puternică mă cuprinde. Cum pot să plece tocmai acum, când am ajuns într-un loc deschis, plin de apă, după atâtea zile? Curând, furia lasă loc unei dezdnădejdi teribile. Dar nu renunț. Acolo unde există apă, oameni nu pot fi foarte departe", povestește Juliane.

Malul este plin de resturi și înaintează foarte greu, așa că decide să înoate în mijlocul lui pentru a evita gropile adânci de pe margine. Stă cu ochii în patru să nu fie atacată de piranha, dar se mai liniștește când își amintește că aceștia atacă doar în apele calme. Se teme și de caimani, reptile asemănătoare aligatorilor, dar știe că, în general, aceștia nu atacă oamenii.

De fiecare dată când soarele apune, Juliane caută un loc sigur în care poate dormi. Țânțarii și musculițele bâzâie în jurul ei, încercând să-i intre în nări și în urechi. Nu-i chip să poată dormi. Dar se poate și mai rău: în nopțile în care plouă, picăturile reci ca gheața o biciuie neîncetat prin hainele subțiri de vară. Vântul o face să tremure din tot corpul. Niciodată nu s-a simțit atât de singură ca atunci. Dar dacă n-a murit, a zis că trebuie să continue.

Ziua înota din nou, dar devenea tot mai slăbită. Înghite multă apă din râu, ca să-și mai umple stomacul, dar știe că trebuie să mănânce neapărat ceva. Într-o zi, simte o usturime sus, pe spate. Când atinge zona, mâna i se umnple de sânge. Soarele îi arsese pielea în timp ce înota. Are arsuri de gradul doi. Zilele trec, iar simțurile ei scad - odată i s-a părut că vede acoperișul unei case pe malul râului, altădată a auzit cotcodăcit de găini. Ruptă de oboseală, ea are vedenii. Începe să vadă mâncare, de la meniuri sofisticate, la feluri foarte simple. Foamea și oboseala sunt inamici redutabili când se aliază împotriva ta.
În fiecare dimineață îi este tot mai greu să intre în apa rece. "Mai are sens să fac asta? Da, îmi spun singură. Trebuie să merg mai departe", povestește Juliane.

Povestea din Reader's Digest continuă. Adolescenta își petrece a zi în junglă plutind în apă. Se lovește des de buturugi și de alte resturi și are nevoie de forță pentru a le evita ca să nu-și rupă oasele. Seara, ea descoperă un morman de pietriș care pare un loc bun pentru a dormi. Se odihnește câteva minute, iar când se trezește vede ceva neașteptat: o barcă! Se freacă la ochi, se uită de trei ori, și e tot acolo: chiar e o barcă! Juliane înoată spre ea și o atinge. Abia atunci este sigură de ceea ce vede. Ea zărește o potecă ce duce spre râu. E sigură că va găsi oameni, dar este atât de obosită, încât îi ia câteva ore pentru a merge acolo, în vârful unui deal. Când în sfârșit izbutește să ajungă, dă de un mic adăpost, dar nu-i nici țipenie. E sigură că proprietarul bărcii va apărea din moment în moment, dar nu vine nimeni, Se face noapte, așa că petrece noaptea acolo - tot e ceva decât nimic.

A doua zi dimineață, Juliane se trezește și tot singură e. Începe să plouă, așa că se vâră în adăpost, cu o pânză impermeabilă pe umeri. Și acum s-o lăsăm pe Juliane Koepcke să povestească ce a urmat: "Ploia se oprește la amiază. Nu mă mai pot ține pe picioare. Îmi spun că voi mai sta o zi să mă odihnesc, apoi voi continua să mă mișc. La amurg, aud voci. Sunt imaginația mea, îmi zic. Dar vocile devin tot mai clare. Trei oameni ies din pădure și au un șoc când mă văd. <<Sunt o fată care s-a aflat în avionul LANSA prăbușit. Numele meu este Juliane>>", le spune ea, în spaniolă.

Muncitorii forestieri au salvat-o pe Juliane Koepcke pe 3 ianuarie 1972, după ce ea a petrecut 11 zile în jungă. 91 de oameni au murit când cursa 508 a companiei LANSA s-a prăbușit. Juliane a fost singurul supraviețuitor. Acum, ea este biolog și bibliotecară la Bavarian State Collection of Zoology, notează cotidianul britanic Daily Mail, care a preluat articolul publicat de Reader's Digest.

Uimitoarea ei supraviețuire a dat naștere mai multor speculații. S-a spus că rândul de trei scaune pe care ea stătea a fost luat de curenții de aer, iar celelalte scaune au acționat ca un fel de parașută care a încetinit căderea. Impactul ar fi fost atenuat și de frunzișul copacilor. Povestea sa a fost prezentată pe largp în mai multe filme și documentare. "Am avut coșmaruri multă vreme, câțiva ani, și, desigur, am fost foarte supărată pentru moartea mamei mele și a celorlalți oameni. Coșmarurile reveneau într-una. Gândul <<de ce am fost eu singura care a supraviețuit>> mă bântuia. Așa va fi mereu", a declarat ea în 2010.

Juliane Koepcke s-a mutat în Germania, unde s-a recuperat complet după accident. Ca și părinții ei, a studiat biologia la Universitatea din Kiel, unde a absolvit în 1980. Și-a luat doctoratul la Universitatea Ludwig-Maximilian, iar în 1987 s-a întors în Peru. Astăzi numele ei este Juliane Diller și lucrează ca bibliotecară la Colecția Zoologică de Stat din Bavaria, de la Munchen.

Juliane revine periodic la unitatea de cercetare din Panguana, pe care a moștenit-o, pentru a primi echipele de cercetători care ajung acolo. Pentru ea, fiecare întoarcere în mijlocul junglei este o victorie. Femeia care a căzut din cer este dovada că există miracole de Crăciun


Foto: Daily Mail