Cu totii ne-am inchipuit ce vom face cand ne vom casatori. Cum va finunta, cum ne vom imbraca sau ce muzica ne-ar placea sa ascultam inacea seara de neuitat. Dar, in lipsa banilor sau din cauza parintilor,care vor sa respecte datinile, ori a rudelor care se ingramadesc sa-sianunte venirea, ruinand petrecerea, dar mai ales a lipsei de imaginatiea mirilor, multi cad in capcana organizarii unei nunti clasice, care,desi de neuitat, putea fi mai "sclipitoare".

Cam asa ceva era sa ni se intample si noua. Eram de patru aniimpreuna. Eram plini de energie iar flacara povestii noastre de dragosteardea, spre norocul si fericirea noastra, mai puternic ca la inceput. Nedescurcam de minune (sa nu credeti ca banii se inghesuiau la usa noastra),convinsi ca vehiculatul "Traieste clipa!" este singurul criteriu dupacare merita sa te ghidezi.

Stiam ca intr-o zi ne vom casatori. Stiam ca nunta noastra va fi asacum vrem si asa cum suntem si noi: altfel.
Organizarea unui asemenea eveniment insa insemna o suma de bani, nicimare dar nici mica, dar pe care, din nefericire, nu o aveam. Iar ideeade a-i imprumuta nu ne suradea. Nu eram fitosi. Nici nu amanam din acestmotiv casatoria, cum eram deseori acuzati de unii. Eram intoxicati desloganul "o nunta, copii, se face greu. E nevoie de multi bani si nutrebuie sa-ti bati joc de ea", binecunoscutele texte care te determinausa uiti de placerea organizarii si petrecerii unui asemenea eveniment.Pentru parinti si rude, nunta era privita ca o afacere: "trebuie sa vinaun moment in care sa se legalizeze relatia asta a voastra, pentru ca,ma copii, boala lunga este moarte sigura, si apoi, este o ocazie destrans niste bani. Ca vor veni toate cunostintele si familia noastra,pentru ca si noi am fost la ei".

Intr-o seara, imediat dupa Revelionul 2001, am mers in vizita la nisteprieteni buni. Erau de doi ani impreuna si se si casatorisera. Mereune aruncau in gluma "o sa va casatoriti voi la Pastele Cailor!". Amstat cu ei si, din vorba-n vorba, ne-au intrebat ce avem impotrivanuntii. Explicatiei noastre legata de banii pe care nu voiam sa-i luamde la parintii care apoi sa influenteze, pe ici pe colo, prin puncteleesentiale, nunta, i-a enervat. Ne-au spus ca ei nu avu avut decat zecemilioane de lei cand s-au apucat de pregatiri si ca, daca stii bine cevrei, o nunta nu te costa foarte mult.

Dimineata, cand am plecat de la ei, ne-a pocnit asa, deodata, intimp ce eram in autobuz, intrebarea: "cat de greu ne-ar fi sa facemnunta asa cum vrem?". Si ne-am raspuns razand inconstienti ca o sa nedescurcam. Tot atunci a avut loc si cererea in casatorie. Am stabilitdata si am conceput primul buget al nuntii. Totul avea sa se petreacain patru luni. Timp in care am facut economii, dar nu la sange.Am reusit sa punem la ciorap in jur de 20 milioane. Si sa nu vainchipuiti ca am stat numai in casa, ca sa nu cheltuim. Dimpotriva,nu voiam sa fim frustrati de nunta si cred ca am cheltuit o gramadadin acest motiv. Criteriile de la care am plecat in organizarea nuntiiau fost ca, in primul rand, nunta avea sa se cheme petrecere. Apoi,noi nu ne vom imbraca in mire si mireasa. Nu vom pune flori in pieptinvitatilor si nici nu vom sta priponiti la masa.

Eram fani "Razboiul stelelor" si de aici am pornit. Costumele aveausa semene cu cele din film. Alin (alesul meu) a vrut costum din piele,cu haina croita gen redingota si, pentru ca iubeste rock-ul, ciocate inpicioare. Eu mi-am facut un corset decoltat, fusta lunga, adanc despicatain ambele parti si pelerina cu gluga - in loc de voal. Albul iesea dindiscutie asa ca am decis ca toaleta mea sa fie cenusiu-argintiu. Si,ca sa fim la fel, i-am facut lui "Han Solo" camasa din materialul fusteimele si o lavariero-cravata (cu totul altfel, bineinteles) din acelasimaterial cu cel al mantiei mele.

Am luat verighetele doar cu trei zile inaintea nuntii, pentru ca modelelepe care le vedeam nu ne placeau. Am avut noroc sa gasim unele din aur alb,aproape invizibil conturate cu aur galben. Problema am avut cu alegereanasilor. Trebuiau sa fie pe masura petrecerii. Dar i-am gasit: varul luiAlin si sotia lui, care au intrat imediat in jocul nostru. Amandoi aufost de acord cu ceea ce propuneam si s-au costumat asemanator: negrucu auriu. Am cautat si comandat lumanari argintii, impodobite cu floridin fibra de sticla, tot argintii. La fel si buchetele: unul argintiuiar celalalt auriu. Ca sa ne asortam!

Si, daca pana acum planurile nu necesitau prea multa preumblare, croitoriifiind stiuti si modelul costumelor ales (am apelat la Xandra Group), greula inceput la alesul restaurantului. Vroiam sa fie intim, nici prea mare,nici mic, nici prea scump, cochet si in centru. Conditii aproape imposibilde gasit, dupa mai bine de doua saptamani de umblat prin reastaurante sihoteluri. Atunci au aparut primii nervi. Eram obositi. Dupa serviciu,in fiecare zi, mergeam prin restaurante. Fiecare avea ceva ce nu seincadra. Eram noi prea pretentiosi? Nu. Stiam ce vrem. Si nu am renuntatla ideile noastre. Am vorbit, din intamplare cu un var care lucra inarmata si atunci am stiut: Casa Centrala a Armatei este locul cautat.Acolo facuseram amandoi banchetul de terminare al liceului si ramasesemcu o imagine frumoasa a locatiei. Pentru ca varul meu lucra in armata,am primit OK-ul sa facem nunta acolo. Sala se potrivea de minune cucostumele. Mai putin conceptul de aranjare a mesei. Am mers, amandoi, dinnou pe jos, alte zile in sir, sa cautam servetele, lumanari si baloaneargintii. Am cautat apoi un DJ care sa puna muzica pe care o doream,pentru care am facut si o lista enorma cu preferinte. Am stabilit menuulcu tehnicianul si am auzit de zeci de ori: "faceti confirmari. Aflatinumarul exact al celor care vor veni ca sa nu ramanem atunci fara mancaresau cu ea, si s-o platiti".

Intrebarea de pe ordinea de zi era "Cat costa?". Banii ne mentineau cupicioarele pe pamant. Norocul nostru era ca ne incadram. Am hotarat,dupa ce am facut o estimare, ca vrem si limuzina. Cand am aflat ca ceade la Casino Palace se inchiriaza cu 300 de dolari pe ora, am ales masinaneagra, englezeasca, pentru VIP. Doar 60 dolari - patru ore. Ca fotografam avut un prieten care nu s-a sfiit sa ne prinda in cele mai inediteipostaze si am gasit un cameraman care s-a dovedit a fi un "profesionist"de a cincea mana.

A venit si momentul invitatiilor. Modelele pe care le tot vedeam eraupenibile. Desene cu pasari, pisoi sau flori, insotite de texte menitemai degraba sa fie tinta mistourilor decat sa fie solul unui anuntimportant.

Prin urmare, le-am conceput noi. Am vrut sa fie patrate. Albe. In interiorsa aiba imagini cu noi doi, in diferite ipostaze, si intre cele douapagini ale invitatiei o foita de calc pe care sa scriem, cu argintiu,bineinteles, un text made in Lucas Art. Am anuntat astfel, prin invitatii,ca "undeva, departe, la marginea galaxiei, calauziti de maestri intruforta, doi rebeli si-au stabilit baza si asteapta amatorii de petrecerisa se bucure impreuna cu ei". O alta perioada de preumblari a fost ceaa transmiterii lor si a cererilor de confirmari. O sa vedeti. Poateacesta este cel mai greu aspect al unei nunti. Prieteni adevarati nureusesc sa treaca de "barierele" traditiilor si, din lipsa banilor,gasesc tot felul de scuze sa nu participe.

Am intrat in linie dreapta
Ghid pentru o nunta reusita