"Mo", debutul în lungmetraj al regizorului Radu Dragomir, selectat în competiţia oficială a Festivalului de la Sarajevo, va avea premiera în cinematografele din România pe 4 octombrie.

Pornind de la un caz real, filmul spune povestea a două prietene care sunt prinse copiind de cel mai sever profesor din facultate. După ce acestea îl roagă să repete examenul, profesorul le invită la el acasă. Aici, cele două studente vor fi supuse unui examen neaşteptat. Totul pare o glumă, până când Mo îşi pierde controlul.

Pentru Dana Rogoz, rolul unei tinere furioase, care își maschează vulnerabilitatea într-o agresivitate exacerbată, a fost o provocare pentru care ea mărturisește că a apelat la frustrările pe care le-a înnăbușit în viața de zi cu zi. Deși personajul său avea o personalitate diferită de a sa, actrița și-a dorit să nu cadă în "capcana" fetei rebele, reușind să ne arate că aceasta este foarte sensibilă și are o anumită inocență.

Dana Rogoz a vorbit, în exclusivitate pentru Eva.ro, despre rolul complex pe care l-a făcut în "Mo", despre cum a lucrat cu soțul ei, regizorul Radu Dragomir, și cu Răzvan Vasilescu, și despre confruntarea din viața reală cu hărțuirea sexuală. La final, actrița le transmite tinerelor care trec prin ceea ce trăiește Mo să nu se simtă vinovate și să îndrăznească să vorbească despre experiența lor.

- În ce măsură te-ai identificat cu personajul?
- Mo are un alt tip de personalitate decât al meu în viața reală. E o tânără furioasă, agresivă, care provoacă, care împinge mereu limitele. Dar această atitudine a ei, pe care o remarci din primele secvențe ale filmului, e mai mult o mască de protecție. Mo este în același timp și vulnerabilă, instabilă emoțional, foarte sensibilă și, cumva, inocentă. Sunt puncte în care m-am întâlnit cu ea și am înțeles-o perfect. De exemplu, i-am înțeles acea căutare a identității, pe care și eu am avut-o în timpul facultății, când vrei să știi cine ești tu cu adevărat, nu cine ar vrea părinții, prietenii sau societatea să fii. Iar pentru zona de agresivitate, am încercat să construiesc împreună cu Radu un personaj credibil, care să nu cadă pur și simplu în forma "fetei rebele". Dacă eu în viața reală mă străduiesc mereu să îmi păstrez o atitudine pozitivă asupra vieții, pentru acest rol am scos din mine furia și frustrarea adunate în decursul anilor. Și i-am înțeles relația cu tatăl și încercarea ei continuă de a depăși această traumă.

- Care a fost pentru tine cea mai grea scenă din acest film? Și de ce?
- Secvența din dormitor a fost cea mai dificilă din multe puncte de vedere, dar în primul rând din punct de vedere emoțional. Am accesat o zonă foarte sensibilă a interiorului meu. M-au ajutat foarte mult atât Răzvan Vasilescu, cât și Radu. Dar emoții am avut inclusiv înainte de prima secvență din universitate, căci mi se părea dificil să redăm acea atmosferă specifică de examen. Dar filmările, în totalitate, au curs foarte bine.

- Tu ce fel de studentă ai fost?
- Am fost o studentă la actorie pasională, care credea și simțea că tot ce facem noi acolo în camera 304B e important, e esențial în formarea noastră ca actori. Aveam o credință și o capacitate fantastică de a mă arunca fără temeri în necunoscut. Cred că dacă aș fi făcut aceeași facultate la vârsta aceasta aș fi fost mai sceptică, mai analitică, mai rezervată, și aș fi avut mai mult de pierdut. Și am fost, în paralel, și studentă la Comunicare și Relații Publice la distanță, facultate pentru care învățam doar fix cu o noapte înainte de examen.

- Te-ai confruntat în viața reală cu hărțuirea sexuală?  
- Au trecut mulți ani până am aflat că ridicatul fustei pe stradă, pusul mâinii pe fund sau sâni, claxonatul, fluieratul, frecatul de tine în autobuz, sunt tot forme ale hărțuirii sexuale în România. Eram toate atât de obișnuite cu ele în perioada liceului sau a facultății, încât nici nu știam că putem să le încadrăm la "hărțuire", și nici nu ne plângeam de ele. Simțeam de multe ori furia și frustrarea că nu mă pot feri de ele, că nu am cum să le evit și nici să le opresc. Nu știam să pun limite, nu fusesem învățată. Am simțit și frica din plin și o mai simt uneori, când merg noaptea singură pe stradă. Și am simțit, culmea, și că e vina mea că mi se întâmplă parte din aceste lucruri: că poate era mai bine dacă nu purtam tocuri sau fustă, că poate era mai bine dacă nu alegeam să plec singură de la petrecere, ci însoțită, etc. Toate aceste gânduri țin de mentalitatea unei societăți în care am crescut. Și da, sper că lucrurile să se schimbe.

- Ce proiecte urmează după MO?
- Am filmat deja un scurtmetraj care probabil că va avea premiera anul viitor. Iar în câteva zile încep un proiect nou în teatru.

- Cât au durat filmările? Cum ai făcut față să stai departe de Vlad? De fapt, să stați amândoi :) A fost cu voi la filmări?
- Nu, nu a fost cu noi la filmări, dar nici nu a apucat să ni se facă foarte dor pentru că filmările au durat doar două săptămâni (asta din lipsa bugetului... ). Mama mea ne-a ajutat pe durata filmărilor cu Vlad.

- Cum e să fii cu soțul și acasă și la serviciu?
- Așa ne-am cunoscut, lucrând împreună. Respectul profesional e primul pe care ni l-am câștigat amândoi. Iar pentru acest lungmetraj am avut foarte mare încredere unul în celalalt.

- Cum e să lucrezi cu Răzvan Vasilescu?
Răzvan este un actor excepțional, cu o experiență uriașă. Culmea e că Răzvan mi-a fost profesor în facultate, la cursul de repertoriu. Și ne cunoșteam deja, exact în relația profesor - studentă, desigur, diferită de cea din film. Dar raportul exista, ne era deja cunoscut. Răzvan m-a ajutat enorm, m-a făcut să mă simt în siguranță, în confort, mi-a dat încredere în mine. E cel care m-a încurajat cu cele mai bune sfaturi înainte de a începe filmările.

- Ce le recomanzi tinerelor care trec prin situația lui MO?
- Să nu se simță vinovate. Să vorbească despre ce au trăit, dacă nu cu o autoritate, măcar cu un prieten apropriat care să le confirme, să le asigure că nu e vina lor.