Anghel Damian a primit o educație între două extreme
Tu cum ai fost educat? Ai avut o educație rigidă sau liberală?
A fost o educație între două extreme. Tata m-a lăsat în pace, mama m-a restricționat. Când eram în clasele I-IV am fost la o școală privată franceză și acolo aveau multe cursuri extra-curriculare. Am făcut multe lucruri – am făcut șah, am făcut dans sportiv, am modelat în lut.
Mai știi să modelezi în lut?
Mai țin minte cât de cât. A fost, într-adevăr, o experiență. Dansul sportiv mi-l aduc aminte foarte bine. Cumva te dezvoltă involuntar. Trăiești în două case unde, na, cumva, lumea discută despre filme. Am fost întotdeauna curios și intrigat atunci când nu știam ceva să aflu despre ce se vorbește. Din orgoliu a pornit și dorința mea de a citi și dorința mea de a mă culturaliza. Am un orgoliu foarte mare. Simțeam nevoia să fiu întotdeauna la nivelul discuției, chiar dacă eram copil.
Anghel Damian a trăit ca Tarantino printre casete video
Îl stăpâneai pe Tarkovsky la zece ani?
Nu chiar la zece, dar l-am văzut, da. Vedeam Kurosawa...
„Șapte samurai”...
Sunt puțini copii care văd așa ceva. Le vedeam pe casete VHS, normal, era vremea VHS-sului.
Ai trăit ca Tarantino printre casete video.
Era plin de casete. M-a marcat filmul “Arizona dream”. Nu știu de ce, m-a tulburat peștele ăla din film...
Care e filmul tău preferat?
Asta e greu de tot de zis. Cred că... (tace un minut) “Albastru” de Kieslovski. Din “Trilogia culorii”. N-ai văzut?
Nu. Am trăit într-o casă de profesori de matematică, nu de cineaști. Am și eu traumele mele.
Și maică-mea a fost foarte traumatizată în clasa a treia, fiindcă descoperise Teorema lui Pitagora și a fost dezămăgită să afle că o descoperise Pitagora înainte. A fost dezamăgirea copilăriei ei. Mama a fost olimpică la mate.

A fost tânără și a mers mai departe.
Și într-o perioadă în care era destul de greu să mergi mai departe. Femeie-operator, femeie-director de imagine, mai rar. Față de ai mei, am avut o viață mult mai ușoară. Ai mei doar că să meargă în zona asta și le-a fost greu în familiile lor, mama era împinsă spre Ahitectură, tata spre Drept sau Medicină. Veneau din familii pragmatice. Ai mei n-aveau nicio treabă în raport cu alegerile mele. Și baschet dacă voiam să fac până la capăt, făceam. Ți-am spus, sunt dezamăgitor, am dus o viață bună.