Gilles Segal trăieşte în Franţa, şi este o personalitate artistică binecunoscută în mediile teatral-cinematografice de-acolo, fiind deopotrivă actor, autor şi regizor. S-a născut în 1932 în România, la Fălticeni. După studii de filozofie la Sorbona, devine mim în trupa lui Marcel Marceau (unde joacă printre altele în 1958 în Les Matadors, de M. Marceau).

Este un actor de teatru, film şi televiziune foarte solicitat: a jucat diverse roluri în filme (devenind cunoscut în rolul spărgătorului Giulio din faimosul film al lui Jules Dassin, Topkapi, 1964) şi în spectacole importante ca cele realizate după texte sau scenarii ale unor autori clasici şi contemporani – Peter Weiss (Marat-Sade), Jean-Claude Grumberg, Milan Kundera, Shakespeare, Corneille, Cehov, Samuel Beckett, Peter Turrini ş. a.

Este de asemenea şi un apreciat dramaturg, scenarist şi prozator. Dintre piesele sale menţionăm în primul rând Păpuşarul din Lodz (1980), şi Monsieur Schpill et Monsieur Tippeton, piesă distinsă cu mai multe premii prestigioase: cel al Societăţii Autorilor şi Compozitorilor Dramatici (SACD), pe 1995, şi două premii Molière (pentru cel mai bun autor şi cel mai bun spectacol al anului), pe 1996.

Autorul piesei relatează povestea vieţii unui celebru păpuşar supravieţuitor al unui lagăr de concentrare, care, refugiat într-o cameră din Berlinul anului 1953 –la opt ani de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi al prăbuşirii Reichului nazist, în anul morţii lui Stalin, al executării soţilor Rosenberg şi al Războiului Rece aflat în faza lui primară, foarte virulentă – refuză să creadă că războiul şi coşmarul s-au încheiat, recreând în ascunzătoarea lui cu ajutorul păpuşilor lumea în care a trăit şi care i-a rămas vie în memorie.

Alexander Hausvater aduce pe scenă această lume a umbrelor, recurgând cu ingeniozitate la păpuşi şi diverse obiecte neînsufleţite. Regizorul declară despre spectacolul său: „O celebrare a instinctului de supravieţuire, un moment în care lumea se opreşte pentru a sărbători viaţa în toată complexitatea ei. Bazat pe un personaj real, am început odiseea personajului, întrebându-mă dacă şi eu, în condiţiile date, aş fi avut curajul, nebunia, vivacitatea şi determinarea sa de a supravieţui… pentru a crea, pentru a iubi, pentru a lăsa în urmă o creaţie artistică. Mă întorc încă o dată la analele Holocaustului  în căutarea unui răspuns pe care nu-l voi avea niciodată. Finkelbaum devine rivalul lui Dumnezeu, deoarece când evadează din Birkenau, Dumnezeu nu-l aşteaptă la poartă. El se pune în poziţia autorităţii supreme, dând viaţă păpuşilor lui, cerând artei să ia locul realităţii.

Un artist? Un evreu adevărat? Un suflet plin de iubire?

Finkelbaum-păpuşarul devine o figură emblematică a luptei perpetue: un artist nu poate să fie un sclav, şi dacă un om fără inimă ia voinţa altuia, artistul e acolo ca martor al istoriei, e de datoria lui să raporteze despre realitatea obiectivă şi să intre, prin prisma creaţiei lui originale.   

Dacă cineva m-ar întreba de ce fac Păpuşarul de Gilles Segal în 2010, aş surâde şi i-aş spune: pentru că nu mai avem destulă dragoste, înţelegere, armonie, dârzenie. Ne lipseşte acel curaj de a merge mai departe decât limitele noastre umane sau cele impuse de o politică «dictatorială» sau «democratică».   
Un ultim cuvânt spectactorilor mei din această seară: fiecare dintre voi are în el o păpuşă naivă, frumoasă şi plină de înţelepciune… lăsaţi-o să trăiască în voi şi lăsaţi-o să-i zâmbească vecinului de scaun (la stânga sau la dreapta).

Din istoria modernă a teatrului de marionete evreiesc:

Marc Levenson, Graven Images: The Long Road to Spirituality in Jewish Puppetry - fragmente

„… La începutul sec. al XX-lea, atenţia se îndreaptă sporit înspre teatrul de păpuşi care oferă o mare libertate în ceea ce priveşte jocul fanteziei şi reprezentarea realităţii. În 1919-1920, evreii din Cracovia sponsorizează teatrul de păpuşi din oraş, în al cărui repertoriu existau şi spectacole în idiş. În 1922, poetul Moshe Broderszon, compozitorul Hennekh Kon şi pictorul Yitzhak Brauner prezintă spectacole satirice de marionete la Had Gadye, cabaretul din Lodz, precum şi la faimosul Teatru Evreiesc de Marionete Vilna Maydim.
În 1925, la New York, Modicut Yiddish Puppet Theatre îmbogăţeşte peisajul teatral evreiesc prin spectacole de idişkeit şi satiră politică pline de imaginaţie.  Yosl Cutler adaptează marionetele la personajele tradiţionale ale folclorului evreiesc. Dintre spectacolele sale se remarcă Der Magid (Magul), purimşpilul Akhashveyresh, Af vos tustu krenken (comedie bufă în stil popular), o parodie după Dybbuk, Sokhrim fun fefer, Af yener velt, Dem shadkhns tekhter, Sheyne balebatim (după Şalom Alehem) şi parodii după nişte cunoscute cântece evreiesti. Cutler este şi autorul unui film antologic, Kotlers Marionetn.

Aparent paradoxal, teatrul de marionete a înflorit până şi în lagărul de concentrare Theresienstadt, unde naziştii îl admit şi chiar îl impun urmărind, fireşte, o propagandă batjocoritoare la adresa evreilor, realizată chiar de aceştia. Rezultatul n-a fost însă cel scontat: păpuşile au reuşit să întărească spiritul de rezistenţă evreiesc şi i-au ajutat pe deţinuţi să-şi păstreze umanitatea… Câteva piese rămase de pe urma teatrului de marionete din Theresienstadt se găsesc azi în kibbutz-ul Givat Chaim Ichud  din Israel…

Pentru unii din supravieţuitorii Holocaustului, teatrul de marionete a reprezentat o modalitate de regăsire a unei lumi altfel dispărute. Simcha Schwarz înfiinţează la Paris Ha’Kol-Ba’Kol Theater care, spune el, îşi propune «reconstituirea universului pierdut al copilăriei. Repertoriul teatrului îmbină studiul Bibliei şi Talmudului cu dragostea pentru experienţele spirituale hasidice şi cu fascinaţia, printre altele, pentru natura exprimată în poezia şi cântecele din Balcani »… Brenendike Likht, un spectacol realizat in colaborare cu Marc Chagall, ca şi recitalul său susţinut cu ocazia primei aniversări a Zilei Independenţei Statului Israel, sunt mostre concludente ale artei teatrale a lui Schwartz, care celebrează în mod elocvent şi transmit mai departe moştenirea spirituală evreiască.

Spiro Puppet Company ca şi Lily Herzberg (din Marea Britanie), Ray Querido şi William Kentridge (din Africa de Sud) continuă explorarea iudaismului prin intermediul artei teatrului de marionete… În prezent, poate că cel mai talentat păpuşar evreu este Eric Bass, director artistic al lui Sandglass Theatre, Vermont. Opera lui include explorări autobiografice ale culturii evreieşti din viaţa contemporană… “     
    
Ce declară actorii spectacolului „Păpuşarul“ – impresii şi reflecţii

Rudy Rosenfeld: „Un supravieţuitor al lagărelor care dovedeşte că «supravieţuirea» e mai dificilă decât moartea.“

Constantin Florescu: „Păpuşarul este un rol care îmi impune să explorez părţi din univers şi apoi să le declar spectatorilor ca pe noi teritorii aparţinând umanităţii. Poate că fiecare din aceste locuri este mai bun decât cel pe care îl ocupă în prezent.“

Nicolae Călugăriţa: „Personajul Doctorul este un german care n-a participat la atrocităţi. Căutându-i pe criminalii de război, el se deghizează în acest scop în diferite personaje: un rus, un american, un evreu. În interpretarea sa, fiecare dintre aceştia aduce cu sine lumea din care provine. Doctorul – un exerciţiu extrem de incitant în relaţia actor-regizor.“

Natalie Ester: „Dacă aş fi o marionetă fără simţire şi l-aş lăsa pe omul şi pe regizorul Hausvater  să mă reinventeze, în scurt timp, în jurul meu s-ar scrie istorie, urechile mi-ar auzi, prin plasticul meu ar curge sânge, mintea mea goală ar naşte idei, chipul mi-ar plânge şi mi-ar râde , iar voi toţi m-aţi  auzi strigând cât mă ţin plămânii: nu există «nu pot!»“

Anka Levana: „Pentru mine Păpuşarul  nu este numai un spectacol de teatru plin de emoţie şi de energie, ci o căutare continuă în sine pentru a găsi lucruri negândite sau neînţelese până acum, multă muncă, multă lumină, culorile lui Chagall, curajul de a supravieţui, de a iubi totul, până şi în moarte .“

Marius Călugăriţa: „Mă numesc Twiga… sunt Doctor… sunt nebun… respir… energie… râd… iubesc… mor… “

Iolanda Covaci: „Trupa Finkelbaum – un soare gogonat şi doldora de lumini, de culori. Leah – roşu aprins. Arta de a muri cu zâmbetul pe buze .“     

Darius Daradici: „Personajul Avram, tatăl, ca şi celelalte personaje (păpuşi), prind viaţă şi culoare prin trăirile lui Finkelbaum. Familia şi respectarea tradiţiilor au o mare însemnătate pentru Avram şi Hana, soţia lui... Spectacolul este o «filă de poveste» care, adusă în lumina reflectoarelor, smulge lacrimile, zâmbetele şi bucuria  spectatorilor.“

Alexandra Fasolă: „Încerc să elimin din viaţă iubirea. Încerc, dar nu-mi dau seama ce mai rămâne, sau dacă mai rămâne ceva. Iubind – crezi, iubind – dansezi, iubind – te eliberezi. Rachela iubeşte şi e liberă.“