Se pot așadar, lesne, studia, în concret, ingredientele constitutive ale legendei în epoca noastră: o femeie puternică, pe jumătate victimă, pe jumătate călău, bisexualitate, America Latină, o casă albastră, o viață marcată de accidente, libertatea de a zbura când picioarele nu-ți îngăduie nici să mergi, arta ca o formă de supraviețuire, arta ca singură armă de rezistență, credința în utopia egalității și solidarității, amărăciunea prea multor amoruri, puțin alcoolism și diferite alte adicții, moartea înainte de cincizeci de ani, învăluită de mister, probabil tragedie, probabil suicid, inepuziabila dorință de a arde, de a începe viața veșnică în foc, aforisme accesibile, viralizate postum. Cât lirism într-o singură viață și câtă muzică într-o singură moarte!

Acel Van Gogh

Frida Kahlo a excelat în arta autoportretelor, fiindcă – așa spunea și nu avem de ce să nu o credem – petrecea atât de mult timp singură încât ea însăși era omul pe care îl cunoștea cel mai bine. Observăm, așadar, că obsesia pentru “selfie-uri” e ceva mai veche decât îi este dat omului recent să creadă. Ce altceva este și acel Van Gogh tăindu-și urechea dacă nu un om în căutarea selfie-ului perfect? E adevărat, un om cu deplina înțelepciune de a ști că perfecțiunea se cuvine retezată pentru a fi perfecțiune.O evoc pe Frida Kahlo, fără să găsesc în ea neapărat un model. O evoc fiindcă e încă mare nevoie de ea în lumea tot mai săracă de exemple adevărate în care vedetele se construiesc din nimic, din nimicuri. Da, e încă mare nevoie de Frida Kahlo, o femeie care a luptat și a murit în cea mai grea luptă care îi este dată omului pe pământ: cea cu el însuși.